Vamaiot.com

Interviu cu Nora Iuga publicat în revista Cultura.

Merg în Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu în Vamă a devenit o „problemă” abia în 2010, când pentru prima dată m-am întrebat de ce merg astăzi la mare doar în Vamă, nu şi pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevărat, dar pentru nudism sunt şi alte locuri, iar eu nu-s practicant al Freikörperkultur. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degrabă comodă. Se ascultă rock! E şi ăsta un atu al Vămii, dar nu o defineşte în totalitate.

Lucrurile păreau să fie suficient de complicate încât să merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai îmi dădeam licenţa în studii culturale, am hotărât că Vama Veche trebuie să fie subiectul lucrării mele. Pentru început am stat cât de mult am putut în vara lui 2010 în Vamă, încercând să observ şi să gândesc locul. Apoi, revenit în Bucureşti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioţi şi doimaioţi – pentru că a fost o vreme când cele două sate de la malul mării, 2 Mai şi Vama Veche, nu puteau fi gândite separat. Din interviul de faţă puteţi afla povestea 2 Mai-ului, aşa cum a fost el trăit de Nora Iuga. (Liviu Vasile)

Cum aţi ajuns prima dată în 2 Mai, cine v-a dus acolo?

Prietenii îşi fac de multe ori daruri fără să ştie! Aşa mi-a făcut mie Gabriela Adameşteanu cel mai de preţ cadou de care am avut parte vreodată: 2 Maiul. Ce Berlin, ce Paris, ce Veneţie, ce Vienă, ce New York sau Buenos Aires – 2 Maiul a fost pentru mine tărâmul total, poate că a fost ca Balcicul pentru Regina Maria. Singurul loc din viaţa mea în care libertatea şi iubirea au încăput întregi, fără nici o arvună, fără nici o tocmeală. Mai simplu nici că se putea. Lucram de un an în acelaşi birou la Editura Enciclopedică pe Victoriei. Gabriela era ca o zvârlugă în rochiţa ei neagră, scandalos de scurtă. Îmi plăcea acest tip de nonşalanţă la o fetiţă aparent atât de cuviincioasă. Ne-am împrietenit. Femeile tinere nu pot fi prietene fără să îşi facă una alteia confidenţe, cu atât mai mult că avea tot timpul un caiet la ea în care scria proză, fireşte. Nu arătase nimănui ce ascundea ea acolo… şi mi-a dat să citesc. Am fost entuziasmată, ceea ce nu e chiar o raritate în cazul meu, fiind convinsă că am un Dumnezeu în mine, cum spune explicaţia etimologică a noţiunii ”entuziasm” sau Blaga, şi mai frumos, ”să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă…”. Gabriela mi-a vorbit despre 2 Mai ca despre o insulă a fericiţilor, rezervat artiştilor, boemilor şi îndrăgostiţilor, unde se făcea nudism şi veneau turişti din ţările scandinave şi Hippies. În aceeaşi vară am plecat împreună cu familiile la 2 Mai.

Ce vă atrăgea mai mult la 2 Mai: refugiul în natură sau faptul de a trăi peste vară într-o altă cultură, într-o cultură rurală?

 Crezi, dragul meu, că noi la o cultură rurală sau rustică ne gândeam, asta ne impresiona pe noi, doar nu plecam în vacanţă să explorăm ca nişte cercetători avizi de cunoaştere ţinuturi exotice. Ne duceam la 2 Mai, în primul rând, fiindcă era singurul nostru refugiu, o conclavă a artiştilor unde nu exista nici un fel de restricţie, nici ideologică, nici comportamentală, nici morală! La 2 Mai ziua se schimba cu noaptea, îşi ţineau una alteia locul; în zori când soarele abia îşi smulgea zdrenţele gri de pe ochi, te culcai gol-goluţ, pe o buză de nisip, lăsându-te lins de valurile înspumate. Dacă spălatul ăsta nu ajungea, făceai duş cu apă rece, seara la stropitoarea atârnată în curte deasupra lavoarului improvizat. Asta era toaleta înainte de petrecerile cu vodkă şi dans care se ţineau non-stop, când în curte la Sultania, când la Ferugan, când la poştaş, vizavi de casa astronomului columbofil, unde am locuit pe rând: Gabriela, Marius, eu cu Nico şi Tiberiu, Ada cu Toma, cred că şi Carmen Paţac. Una dintre atracţii era pescuitul; mergeam în capul satului, aproape de podul dinspre Mangalia, unde îşi făceau veacul vaporenii şi pescuiam guvizi, pe care ni-i prăjeau seara gazdele noastre turcoaice, tătăroaice sau lipovene pe plită, tăvăliţi în sare şi usturoi. Erau delicioşi când Murfatlarul, tocmai scos din puţ, aburea în paharele desperecheate şi noi spuneam bancuri cu Radio Erevan. Fără îndoială că trecerea bruscă dintr-un ambient urban, fie el şi balcanic, într-un peisaj paradisiac, cu vişini şi caişi pe buza uliţii, cu privată în curte, bâzâită de muşte mari albastre, cu mersul prin sat, pe şoseaua asfaltată, unde trecea autobuzul spre Vama Veche, numai în slip, sutienul nu era obligatoriu, doar pălăria mare de pai or şalul lung de mătase în culori orientale, înfăşurat pe cap ca un turban… şi ce farmec senzual emanau picioarele goale ale acelor femei, poete sau muze, cu unghiile lor sidefii pe nisipul ocru… ca nişte scoici umblătoare. Nu, 2 Mai-ul nu era nici un fel de cultură, era o piaţă orientală, harbujii se rostogoleau pe uliţi când trecea un Mercedes decapotabil şi dintr-un pick-up dat la maximum se auzea ”Rasputin, Rasputin, the russian sex machine…”

Care era programul unei zile obişnuite la 2 Mai?

Cum spuneam era greu să te scoli la opt, dacă te culcai la şase… mai simplu era, când îţi făceai somnul, gol, scăldat de valurile mării sub clar de lună. În general ”frumoasele nopţii” apăreau pe la zece cu setterii irlandezi, cu boxerii, nu, barzoi n-am văzut, poate doar la Regina Maria, în alt veac. Femeile se dezbrăcau leneş, cu mişcări lascive, prelungeau curiozitatea privirilor, îşi puneau partenerul să le ungă cu fel de fel de iruri parfumate şi citeau ”Valurile” sau ”Cuvintele” sau chiar ”Jocul cu mărgele de sticlă” până adormeau. Bărbaţii se jucau în grupuri, îşi aruncau inelele de cauciuc unul altuia şi răcneau ca sălbatecii, Nae Prelipceanu se lua la întrecere cu Tiberiu, băiatul meu, şi înotau în larg până nu se mai vedeau; dacă nu era bietul Ulici să mă încurajeze şi Elena Stefoi să mi-l găsească jucând cărţi cu nişte turişti străini pe dig, puteam să rămân definitiv în raiul acela… Nino nu ieşea de sub cortul improvizat pentru că soarele parcă numai pentru el scotea flăcări pe nări şi până seara bărbatul meu se transforma într-un rac fiert, aşa că prefera să facă o partidă de şah cu Robescu – parcă erau Fischer cu Karpov – , în timp ce eu mă uitam la soldaţii ăia, obligaţi să stea ore în şir în picioare, în uniformele de postav, închise până la gât, acolo sus, pe dâmbul abrupt, iscodind din spatele tunurilor masa de trupuri goale care li se ofereau nonşalant privirii. Prânzul, cum spunea Dan Laurenţiu, îl luam la ”Dobrogeanu Gherea, unde-şi bea Lorantus berea” sau la Musurete, cu cel mai grozav grătar din lume… şi seara, după răsăritul lunii, o luam de la capăt.

A fost 2 Mai-ul un spaţiu boem? Cum aţi defini boema de atunci?

Cred că din ce am povestit despre 2 Mai până acum reiese că bohema – o boemă cuminte – era dimensiunea lui definitorie. Şi cum boema nu se poate despărţi de artă, înseamnă că acolo se păstrase un fel de Olimp, uitat anume într-un ungher de infern, că dacă era undeva, în Italia sau în Franţa, ar fi fost un fel de Saint Tropez şi n-ar mai fi avut nici un haz. Îmi amintesc unele scene. Au trecut patruzeci de ani de atunci. Parcă o văd şi acum coborând dintr-un autocar sosit de undeva, de prin Scandinavia, o femeie tânără foarte înaltă şi foarte suplă, într-o rochie largă ca un abur, sub care briza mării îşi făcea de cap cu trupul ei gol. Părul blond, platinat, îi cădea pe umeri şi pe spate. Mergea desculţă, clătinându-se, avea o brăţară de scoici prelungi, sidefii, la gleznă, ochii ei verzi nu se puteau prinde de un contur fix. Totul se clătina odată cu ea… ne uitam fascinaţi la arătarea aia superbă, pe atunci habar n-aveam cum e când te droghezi. Altă scenă. Seara pe la opt, zgomote infernale de motociclete venind dinspre plajă. Dăm fuga pe uliţă spre mare ca-n copilărie când venea ţiganu’ cu ursul. Pe întinderea de nisip, un foc mare; vâlvătăile dansau în aerul albastru şi de jur împrejur un cerc de tineri, băieţi şi fete, în haine albe cu flori în plete, culcaţi unul pe genunchii celuilalt, cântând din gură şi la chitară, ore şi ore în şir, până la ziuă. Ce liturghie. Sau altă scenă: ne întorceam după nouă seara de la Vama Veche pe plajă spre 2 Mai. Un cort mic sărăcăcios, peticit. El, un tânăr de vreo 17 ani, spălăcit şi foarte slab, cântând la muzicuţă în faţa cortului, ea micuţă, cu sexul nedefinit, spălând în valuri o tigaie şi câteva linguri. Nu ştiu de pe ce pământ or fi poposit aici că nu vorbesc… întunericul se lasă mai repede decât o cortină de teatru; întunericul e un pat adânc, nesfârşit.

Se poate vorbi de o mişcare hippie românească la 2 Mai?

Nu cred că e adecvat termenul de mişcare ”hippies”, cel puţin la noi, mai curând e vorba de o ”stare”, aşa cum şi romantismul rămâne veşnic determinant pentru tipul POET, hippiesmul s-a manifestat aici, găsind o audienţă entuziastă, atât la onirici, cât şi la optzecişti, ca şi Beatlesii, unde regimul, cu toate mijloacele lui represive, nu prea avea cum să ne oprească bucuria contaminării.

Vă amintiţi figuri pitoreşti, personaje anume?

Acolo unde e boemă nu se poate să nu existe şi tipuri pitoreşti, personaje aparte; vreau să mi-i readuc în ochi şi mi-e greu să le recompun chipul. În afară de Nina Cassian, pe care am văzut-o acum vreo trei ani la New York, toţi au rămas în mintea mea, cum erau la 2 Mai. Parcă îl văd pe Virgil cu Nina pe ringul de dans de la Dobrogeanu, dansând pe o melodie turcească, lascivă, din buric şi pe urmă făcându-şi numărul celebru ”Solo Nijinsky” în aplauzele tuturor. Succesul nu se mai sfârşea până către ziuă, tulburând liniştea viligiaturiştilor, încât ne-am pomenit odată cu dubiţa Miliţiei din Mangalia care l-a dus în toiul nopţii tocmai la Centru, la Constanţa, de unde i s-a dat drumul a doua zi, fiindcă un om în stare de ebrietate nu ştie ce face. La 2 Mai nimic nu se lua foarte în serios; aş îndrăzni să spun că acolo era mult mai multă libertate decât în Paradis, fiindcă nimeni, zău, nu avea vreun interes să guste din ”mărul cunoaşterii”. O apariţie interesantă era Mihai Ursachi, cu ochii lui apoşi de peşte şi cu pălăria de pai cu boruri mari. Dacă marea ar fi fătat ca o căţea uriaşă şi înrăită, cred că Ursachi ar fi fost puiul ei, se potrivea grozav în locul acela. Se întorsese de la New York, nu-i plăcuse acolo. Nici mie! Rar am văzut un om mai îndrăgostit de singurătate şi probabil mai îndrăgostit de sine. Când îţi vorbea aveai mereu senzaţia că înveţi. Era departe de a fi un pedagog, dar ştia ”viaţă”, multă viaţă. Şi Tudor Ţopa – o, dragul de Tudor, cel mai tânăr din grupul Genu Ghelber, Radu Căplescu, mai erau vreo doi, unul armean foarte frumos, le-am uitat numele. Toţi s-au dus demult. Tudor Ţopa nu vorbea decât cu Nino al meu care nu prea vorbea cu nimeni, cred că i se părea risipa de cuvinte o uşurătate mai mare decât risipa de bani… dar Tudor vorbea, mai ales, cu pescarii lipoveni la o vodkă care nu se mai termina ore şi ore în şir, fiindcă, zicea el, oamenii naturali au mai multe de dat pe care noi nu le ştim, decât ăia care se fălesc numai cu adevărurile altora… da, era un Paradis, fără îndoială, când apărea, către sfârşitul lunii August, barca albă personală a farmacistului septuagenar din Timişoara, aducând-o, în sfârşit, pe blonda şi durdulia silfidă sexagenară, aşteptată cu ardoare în fiecare vară, întru regenerarea la nesfârşit al celebrului cuplu de îndrăgostiţi ”Romeo şi Julietta”, cum îi botezasem noi, amuzându-ne copios pe seama lor şi admirându-i deopotrivă. Era un Paradis, fiindcă toţi ne iubeam, toţi eram frumoşi şi tineri, timpul nu exista şi unde nu e timp nu e nici politică… vai, şi nu murise nimeni! Timpul rămânea în oraşe, unde mergeam la serviciu, semnam condica de prezenţă, eram concediaţi, ne aflam pe liste negre şi nu mai aveam voie să scriem.

Care era relaţia doimaioţilor cu autorităţile vremii?

La 2 Mai, în afară de ridicarea lui Virgil, noaptea de la Dobrogeanu cu duba, pentru tulburarea liniştii publice, nu-mi amintesc, pe parcursul a zece ani, cât am fost eu, vară de vară, în vacanţă în satul ăsta de pescari, devenit legendar, ca regimul să fi intervenit în forţă împotriva acelei boeme cam ”cosmopolite”, dar ce se întâmpla, în tot acest timp, prin Cancelariile bucureştene, nu pot să ştiu. Întâmplarea a făcut ca şi perioada de înflorire a 2 Maiului să coincidă cu perioada de lumină din anii terorii comuniste, între 1964 şi 1971, după care am pornit-o urât pe tăvălug în jos. Tot la 2 Mai am apucat ziua memorabilă când tancurile ţărilor din Pactul de la Varşovia au invadat Praga, cu excepţia noastră. Atunci şi Paul Goma şi Richard Wagner s-au înscris în Partid – pe vremea aia încă mai credeam…

Îmi povesteaţi că se făcuse o clasificare a populaţiei din 2 Mai: doimăieni, doimaişti şi doimaioţi.

 Sigur, nu era o ierarhie oficială; totul la 2 Mai era joc. De altfel şi poezia era joc. Eram fericiţi şi ”ludicul” era rege. Cuvintele se jucau şi ele. Lorantus, alias Dan Laurenţiu, făcea mici versete: ”La Athenée Palace unde mie îmi place” sau ”Numai sângele albastru ne mai scapă de dezastru” sau ”Nora, fii te rog mai sobră, nu frivolă ca o cobră”. Aşadar tot în joacă am împărţit populaţia sezonieră a 2 Maiului în trei categorii sociale distincte: a) Doimăienii, ăştia erau localnicii, împărţiţi la rândul lor pe etnii: turci, tătari, lipoveni, bulgari sau români. b) Doimaiştii – parveniţii snobi, veniţi cu maşinile proprii de la oraş să caşte gura la artişti şi eventual să se pozeze cu ei. c) Doimaioţii – adevăraţii, cei vechi, cei credincioşi locului până la capăt – ctitorii, cei care încă se roagă, cine ştie din ce văzduhuri, la acea biserică, rămasă ani în şir fără cupolă, fiindcă popa a băut banii; aşadar cei care duc 2 Maiul cu ei şi pe cea lume, ăştia au fost şi rămân Doimaioţii. Eu nu exist în Istoria Literaturii Române, dar aud o voce înăuntrul meu care îmi spune că în istoria nescrisă încă a Doimaiului o să rămân, ce distincţie mai mare să-mi doresc?