Skip to content

Liviu Vasile Posts

Cuvânt înainte

Merg în Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu în Vamă a devenit o „problemă” abia în 2010, când pentru prima dată m-am întrebat de ce merg astăzi la mare doar în Vamă, nu şi pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevărat, dar pentru nudism sunt şi alte locuri, iar eu n-am mai făcut nudism de mulţi ani. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degrabă comodă. Se ascultă rock! E şi ăsta un atu al Vămii, dar nu o defineşte în totalitate.

Lucrurile păreau să fie suficient de complicate încât să merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai îmi dădeam licenţa în studii culturale, am hotărât că Vama Veche trebuie să fie subiectul lucrării mele. Pentru început, am stat cât de mult am putut în vara lui 2010 în Vamă, încercând să observ şi să gândesc locul. Apoi, revenit în Bucureşti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioţi şi doimaioţi. Interviul cu Vintilă Mihăilescu, căruia îi mulţumesc, mi-a furnizat cea mai clară şi în acelaşi timp sintetică definiţie a Vămii Vechi: „Vama era un fel de piua”. Formula mi-a plăcut atât de mult încât dă titlul cărţii de faţă.

Cartea are două părţi: o primă parte este constituită din fragmente din interviurile pe care le-am realizat, aşezate într-o ordine care, sper, le încarcă de sens. Această primă parte are un rol descriptiv, arată în special cum erau 2 Mai şi Vama Veche în trecut, cum erau oamenii care veneau aici, cum se distrau, ce mâncau. Relatările pornesc din trecut şi ajung până în ziua de azi. Interviurile povestesc nu doar despre Vama Veche ci şi despre 2 Mai, pentru că a fost o vreme când cele două localităţi nu puteau fi gândite separat. În istoria celor două localităţi există trei mari perioade: perioada de până în anul 1990, perioada dintre 1990 şi 2000 şi perioada de după 2000. În afară de aceste perioade se poate vorbi de o perioadă distinctă între anii `30 şi `50, perioadă despre care am prea puţine date, prin urmare nu este tratată în carte. Atunci când am considerat că este necesar, am precizat la care perioadă se referă un fragment anume de interviu. Pentru a păstra sentimentul oralităţii, al povestirii, am intervenit minimal pe textele transcrise, punând între paranteze pătrate cuvintele subînţelese şi între paranteze rotunde alte explicaţii. După fiecare fragment citat se află o cifră care trimite, în lista de intervievaţi, la numele persoanei intervievate.

Partea a doua a cărţii este o variantă modificată a lucrării mele de licenţă. Această a doua parte oferă o interpretare a datelor descriptive din prima şi încearcă o definiţie antropologică a Vămii Vechi şi a vamaiotului. Cartea nu se doreşte una finală şi nici una exhaustivă: nu deţin adevărul despre Vama Veche, ci doar sper că m-am apropiat de el, de o înţelegere a locului. Doresc în continuare să aflu cât mai multe păreri despre Vama Veche şi vamaiot. Un antropolog, în definirea unei culturi, trebuie în primul rând să găsească o cale de a comunica cu cei care trăiesc această cultură, să îi facă să comunice cu el şi să ştie unde poate fi găsit, „unde îi este cortul”. Această carte este cortul meu.

2 Mai

Se spune că în limba respectivă, a localnicilor, când erau întrebaţi unde se duc, spuneau că „acasă”, „da moi” , şi că a ieşit „2 Mai”. Într-o lucrare mai recentă pe piaţă se vorbeşte despre colonizarea pe care a făcut-o la un moment dat statul român, aducând macedoneni şi transilvăneni care căpătau pământ în Dobrogea şi nu numai în Cadrilater, când a fost recuperarea. Şi în felul ăsta un mare proprietar din familie boierească a dat pământ din ceea ce putea să capete acolo, la rândul lui a dat ţăranilor. Şi actul ăsta s-a făcut în ziua de 2 Mai. (8)

În `75 am văzut prima oară 2 Mai-ul, când locuiam în Constanţa şi am făcut o vizită în 2 Mai, care mi s-a părut un loc uluitor, în primul rând pentru că… bun, ştiam de mult de faima 2 Mai-ului, ştiam că acolo vin mulţi prieteni ai mei, dar locul era uluitor, în primul rând plaja. Plaja mi se părea imensă şi goală, şi într-adevăr eram, nu mai ţin minte, în sepembrie sau sfârşit de august şi locul dădea impresia unei… pe de o parte era, evident, rustic, lucru care era extrem de plăcut şi pe de altă parte era o plajă uriaşă, foarte puţin populată, lucru care îmi convenea de minune aşa. A fost un contact foarte scurt şi din `82 începând, cred că din vara lui `82, am mers cu regularitate până în ziua de azi. (1)

Eu sunt născut în `48. N-am fost în 2 Mai de copil, am fost când deja terminasem liceul, în primul an de facultate, deci asta face între `67 – `69, atunci am fost. În perioada aia am început să merg la 2 Mai. Statul în pensiune, în sate, a fost un fel de răspuns la lipsa totală de dotare pentru un turism real şi, pe de altă parte, şi la bugete mici. Chiar şi când s-au construit, după anii `60, staţiunile noi, sau chiar înainte, când exista Mamaia, dar varianta naţionalizată, foarte multă lume se ducea la început la Costineştiul vechi, satul Costineşti, pe urmă la Schitu, şi au tot coborât aşa până în sud. În general se mergea în grup, adică nu te duceai singur. Bun, te duceai cu prietena ta, dar în general se mergea în grupuri mai mari. Şi atunci unii stăteau la gazdă, la curte, alţii se duceau în Golf cu corturile. Şi cei de la corturi veneau în vizită la tine, în curtea ta, şi invers. Depinde de perioada de timp. Sigur că cei care aveau bani mai puţini stăteau în cort, dar nu chiar asta era regula. Uneori cei care aveau deja maşină preferau să se ducă în Golf şi să-şi pună maşina pe drum, care cobora, şi jos pe plajă îţi puneai cortul. Se mai poate face şi acum asta, dar în mai mică măsură. (2)

Iniţial făceam vacanţele la mare la Schitu, lângă Costineşti, care o vreme a jucat cam acelaşi rol cu 2 Mai-ul, vacanţe pentru oameni cu puţine posibilităţi materiale dar care nu voiau staţiuni sindicale, care voiau libertate, sat şi mare şi plajă. Şi Schitu şi 2 Mai-ul au funcţionat cam la fel, Schitu era mai puţin boem şi mai puţin fiţos, păstrând proporţiile. Schitu era pentru părinţi cu copii, îmi amintesc că mama pleca cu butelia de aragaz învelită în pături, o căra de la tren împreună cu tata, până la casa ţăranului, că n-aveau aragaz, n-aveau gaz, în sfârşit, era circul de pe lume. Teenageră fiind, eu ştiu, 12 – 13 ani, m-am mutat la 2 Mai fiindcă am început să merg în vacanţe cu unchi-miu, cu fratele mamei, care mergea cu fetiţa lui la 2 Mai. Şi aşa ne-am mutat, încet-încet, către 2 Mai. Unde deja se ştia că merge Nina Cassian, mai erau, nici nu mai ţin minte acum, mai erau câteva nume de scriitori, pictori, regizori care începuseră să meargă acolo. Deci începea să se construiască, aşa, un mic nucleu intelectual-boem, să spun. (6)

[Veneau] Unii care erau foarte stresaţi de mediul afacerilor sau funcţiilor pe care le aveau, ca de pildă un arhitect, Bădescu, care a fost preşedinte al Organismului de Avizare al tuturor proiectelor din ţară, şi care s-a ocupat pe urmă în special de monumente. Venea acolo la o gazdă care nu avea lumină electrică şi el stătea la lampa de gaz. Nu avea telefon, nu erau telefoane mobile pe atunci. Vreau să spun că se izola ca în fundul lumii, undeva să se spele, să se separe de stresul pe care i-l dădea funcţia lui şi instituţia la care lucra. Alţii veneau acolo, ca noi, mulţi dintre noi, încă de acum aproape 60 de ani, când pe plaja de la 2 Mai exista un puţ cu cumpănă şi nimic altceva, nici o bombă, nici o gheretă. Iar ca lume puteau să fie patru, şapte, douăzeci de familii. Pe plaja mare de la 2 Mai. Lumea venea, ca şi noi, mai întâi la o gazdă. Gazda gătea, gazda avea camere răcoroase, acolo se lucra în piatră, ştiau să lucreze piatra şi atunci şi atenanţele erau robuste. Casa era văruită, sugera linişte şi scăpai şi de gospodăria de acasă, adică nu trebuia să faci aprovizionare, decât dacă te duceai până la Magalia să iei unele lucruri pe care de obicei gazda nu le avea, sau ca să nu se aprovizioneze ea, mai ales dacă cei care veneau aveau maşină. Plecai din Bucureşti cât mai devreme posibil ca să scapi de praful maşinilor dinainte. Adică nu era nimic pavat, asfaltat nici vorbă. Era drum de praf, drum de ţară. De la Bucureşti până la mare. Liniştea asta a locului era un punct de atracţie în primul rând. Pe urmă vin lucrurile celelalte, mai speciale. Acolo te întâlneai cu familii pe care le cunoşteai, multe tineri căsătoriţi cu copii mici. Lipsa lumii de pe plajă permitea anumite acţiuni şi jocuri, cum ar fi să înalţi zmeul. Copiii se jucau, părinţii îi învăţau, ţineau două – trei zmeie, se crea aşa o atmosferă. Confortul acolo era puţin sălbatic, şi asta interesa din nou. Aveai soarele care steriliza tot, dar aveai duşul sub forma unui cazan agăţat pe trepied şi dedesubt, dacă deschideai robinetul, făceai duş. Cei din familie puteau chiar să stea la coadă, şi să te speli pe dinţi, nu ştiu ce, afară, totul. La un moment dat, fără să pregăteşti dinainte, te întâlneai acolo cu familii cunoscute şi cunoşteai noi familii prin relaţiile dintre cei pe care îi cunoşteai cu aceia. Asta era foarte interesant, pentru că dădeai peste scriitori, filozofi, muzicieni. Şi libertatea asta de care vorbeaţi era nu gândită ci simţită. Adică nu te duceai acolo ca să scapi de atmosfera comunistă de dincoace, dar aproape că, după mulţi ani, îţi dai seama că ăsta era un motiv, un factor important. Dar nu-l descopereai ca atare, ci considerai că acolo te duceai pentru soare, pentru plajă, pentru apă. Şi pentru liniştea şi gospodăria pe care ţi-o oferea gazda. Dar după multă vreme descoperi că, de fapt, acolo exista o libertate de neînţeles faţă de regimul din Bucureşti. Poate că oamenii erau aleşi şi nu erau turnători. Poate că aveai ce să discuţi cu cineva pe care îl cunoscusei de-abia de ieri. Se legau discuţii pe plaja asta generoasă, pe care faptul că erau două – trei aşezăminte, să zicem aşa, alături, închega prietenii, închega cunoştinţe. Mai existau jocurile astea cu inelul care se aruncă, sau chiar cu mingea, fără plasă se juca volei când se adunau mai mulţi. Şi pe urmă, când a început să se mai populeze localitatea şi uneori în unele gospodării, dacă nu aveai gazda şi prietenii cu care te întâlneai acolo, riscai să fii într-un mediu care nu era întotdeauna suficient de intim. Puteai, ca tineri profesionişti într-un domeniu, noi, arhitecţii, familia noastră, puteai să vii cu maşina şi cu cortul. Şi să pui cortul pe plajă. În primii ani, după ce nu mai stăteai la gazdă, puneai cortul în curtea gazdei, sau în livada unuia care avea pe partea mării locul. Şi atunci se făcea şi din treaba asta, nefiind aglomeraţia de la Vama de astăzi, o permisivitate. Adică aleea care ducea, săpată în faleză, te lăsa să cobori şi cu maşina pe plajă. Şi nefiind decât zece – douăzeci, pe urmă patruzeci – cincizeci pe plaja foarte mare, foarte lungă sub faleză, puteai să întinzi cortul lângă maşină şi să întinzi din coama cortului la maşină o prelată. Şi atunci aveai un loc ca un salonaş, living room, între cort şi [maşină]. Cortul, dacă este dublu, atunci poate să respire şi să ai răcoarea respectivă în cort. Că altfel ni se părea că e mai comod acum să stai în cort decât când te duceai la gazdă. Cu toate avantajele de acolo, drumul era mizeria, că la prânz, când te duceai la masă, trebuia să urci şi să străbaţi prin soarele cel mai puternic, de care acum scăpai. N-am ştiut niciodată până atunci că poţi să stai pe plajă toată ziua şi să suporţi perfect temperatura, soarele. Pentru că în cort, repet, era o atmosferă foarte bună. După-amiezele se făcea, spre seară, un drum spre Vamă. Acei patru kilometri dus şi de întors iarăşi patru erau o plimbare sănătoasă, foarte agreabilă, iarăşi cu şuetă pe drum, mergând, bineînţeles, întotdeauna pe partea contrară maşinilor, ca să le vezi din faţă, aşa cum se obişnuieşte, cum trebuie să faci dacă eşti pus să mergi pe şosea. Uneori mergeai pe poteca de pe faleză, ca să fii mai aproape de mare. Vedeai foarte rar, mult mai târziu au apărut pictorii care să stea pe malul mării ca să lucreze toată ziua, sau sculptorii, cu piatra de jos, de la poalele falezei. Şi erau nişte discuţii foarte interesante, nu politice, dar de literatură, de spectacole, de filozofie, de familie, de copii, de joaca lor, de ce au să urmeze. Adică era o fuziune, aşa, aproape de neînţeles pentru oamenii din ziua de astăzi. Pentru că, dacă ne gândim la 2 Mai şi mai târziu la Vamă, nu îţi vine să crezi, sau nu se poate explica cuiva ce coeziune, ce atmosferă, ce mediu social exista acolo. Familii care nu se cunoşteau dar care erau probabil, cum aţi spus de câteva ori, intelectuali, artişti. Pe urmă, existau anumite libertăţi, poate aţi mai auzit treaba asta. Libertăţi iarăşi puţin stranii atunci, şi nu ne gândeam la ele. De pildă, exista un nudism amestecat cu ceilalţi. Nu era o zonă înconjurată, izolată a nudiştilor. Şi totul părea mult mai sănătos, mult mai liber. Se ştie de la copiii mici că ceea ce este oprit, fructul oprit, acolo te repezi. Faptul că exista o libertate din asta, ca tu să stai să citeşti o carte şi alături să vină un… mai târziu Ministru al Sănătăţii, doctor, care întâmplător stătea destul de aproape de noi pe strada din Bucureşti, şi soţia lui era nud, adică stăteau la nudism. Tu citeai şi ea stătea alături. La un moment dat şi schimbai o vorbă, dacă te întreba cât e ceasul sau nu ştiu ce chestie. Asta părea curios. Sau dimineaţa, când deschideai cortul că era briza de dimineaţă şi noaptea dormeai cu cortul închis, cort relativ mare dar cort alpin, nu în picioare, din ăsta militar. Erau şi familii care mergeau aşa, dar nouă ni se părea puţin mai industrial, aşa, mai nu ştiu cum, mai străin, mai comercial. Şi vedeai o tânără care ieşea din cortul de alături, se întindea la soare, făcea plajă aşa, intra iarăşi căscând în cort ecţetera. Altă libertate era această discuţie cu oricine, oricând, te duceai să ajuţi să întindă cortul alţii, care veneau la un moment dat. Un grup mic, o familie, sau în vârstă, sau foarte tineri. Şi nu stăteai să te prezinţi, să discuţi, să întrebi. Puneai mâna să bată ţăruşii, să întindă cortul. (8)

Din relatări aflaţi că era o lume, o viaţă, o atmosferă bună, surprinzătoare la început, inedită, care pe urmă a început să devină mai bună decât în alte părţi, pe urmă a devenit puţin mai aglomerată şi lumea puţin mai amestecată. Vedeţi, aici nu e vorba de un elitism, acum îmi dau seama, când critic „stricarea” componenţei sociale a plajei şi a localităţii. Nu e vorba de un elitism, de familii nobiliare sau… Unii dintre noi, mulţi, cei mai mulţi care eram acolo nu eram bogătaşi sau  cu rude apropiate politice, că altfel n-am mai fi fost acolo, am fi fost în închisori. […] Lumea de aici, care scăpase, pentru că nu fusese prea bogată, nu avusese rude politice mari, în funcţii, miniştri, nu fusesem în anumite domenii care trebuiau să se expună, cum erau ziariştii, scriitorii, pictorii, ăştia, mai ales ziariştii se turnau unii pe alţii că de asta se duseseră la ziaristică unii. Aici lumea bună nu era bună din punct de vedere nobiliar, cu ştampile. Era bună pentru că erau dintre cei cu şcoală, cu profesiuni, cu familie, cu iubire de natură, care e o calitate, cu înţelegere a naturii, care e o calitate, cu oameni care munceau în timpul anului şi veneau aici pentru ca să-şi refacă forţele. Locul şi cei care descoperiseră locul, faptul că era mai izolat şi mai greu accesibil, […] e important accesul, calitatea pitorească şi de sănătate a locului, forţa pe care o are, extraordinară, a mării. (8)

În `64 – `65 am fost prima oară. Ne-a dus o prietenă acolo, a fost o surpriză şi ne-a plăcut foarte mult din două motive: era spaţiu pe vremea aia şi nu era constrângerea hotelului, cantinei, îmbrăcatului şi aşa mai departe. Primii 16 ani am fost numai în 2 Mai. La Vama Veche mai târziu, când am avut maşină şi ne-am putut deplasa mai uşor. Că altfel nu ne mişcam. Era spaţiu pentru că nu era Şantierul, nu era Portul, nu era digul dinspre Mangalia, nu exista, era plaja până în Mangalia, unde aveau nişte blocuri militarii. Plaja era cam cu vreo 30 de metri cred că mai lată decât e acum, ca adâncime înspre mare. Şi ca întindere v-am spus, până spre Mangalia. Deci astea au fost chestiile majore care n-au atras acolo. (9)

Praf

Plecai din Bucureşti cât mai devreme posibil ca să scapi de praful maşinilor dinainte. Adică nu era nimic pavat, asfaltat nici vorbă. Era drum de praf, drum de ţară. […] Era greu de acces ca mijloace de locomoţie, că trenul te ducea ca şi acum, până la Mangalia. Şi de acolo se mergea pe jos la 2 Mai, sau cu o căruţă. Sau pe urmă cu o maşină locală. Dar nu, erau căruţele la început. […] Ştiu că aveam probleme cu trenul. Luai un tren până la Constanţa, luai un alt tren până la Mangalia. Era un drum de acces greu. Cum vă spun, era o călătorie pentru venirea de la Bucureşti, era uşor dramatic. Că dacă te sculai târziu şi plecai târziu aveai probleme cu praful. Toată lumea se grăbea să o ia înaintea celorlalţi. Făceai tu praful! Egoişti. (râde) (8)

Vama Veche

Vama Veche, înainte de 1990

Vama Veche era un loc de vizitare, de plimbare, de văzut un lucru şi mai sălbatic decât la 2 Mai. Toată plaja aia mare era absolut goală şi clujenii stăteau într-o zonă. Nimănui nu-i trecea prin minte să îndrăznească să pună un chioşc pe plajă, sau să-şi facă un adăpost din lemn, din scânduri. Nu se putea concepe aşa ceva. Natura era stăpână, la ea acasă, şi lumea venea să beneficieze de ea. (8)

Oamenii mergeau liniştiţi, stăteau pe plajă… Abia găseai de băut şi de mâncat pe vremea respectivă. Nu se mergea la distracţie în Vama Veche. Acolo se mergea clar pentru a sta cu cortul, sau a sta în gazdă, mergeai la mare şi era foarte multă linişte. Care acum e total invers din punctul meu de vedere. (4)

Nu mergeam în Vamă, târziu, cred că după ’90, am căpătat obiceiul să merg o singură dată pe an în Vamă. În zilele cele mai bune mergeam pe jos și ne întorceam pe jos, făceam vizite unei familii tot de turiști, care locuiau în Vamă de ani și ani de zile, mergeam acolo, am și uitat cum îi cheamă, cred că Rose-Marie Zidăroiu, familia Zidăroiu. Pe vremea de atunci Vama era imensă față de 2 Mai, era un loc în care 2 Mai-ul s-ar fi pierdut, vorbesc de plajă. Și un loc mult mai puțin populat decât 2 Mai-ul. Mi-l aduc aminte și acum pe François Pamfil, care trebuie să fie acum bătrân-bătrân, care în 2 Mai îmi spunea că 2 Mai nu mai înseamnă nimic și Vama înseamnă tot. Pentru că 2 Mai-ul era locul mult prea bine cunoscut, iar Vama reprezenta sălbăticia. Asta între ’80 și ’90 se întâmpla. Oamenii adevărați, spunea el, mergeau în Vamă. […] Pentru un obraz subțire, cum pretindea că este François Pamfil, 2 Mai-ul devenise ceva comun și vulgar față de Vama Veche. Între timp raporturile s-au schimbat, în ce fel: Vama, care era un loc și al tăcerii în raport cu 2 Mai-ul, a devenit cel mai zgomotos și 2 Mai-ul este liniștit și… nu e chiar un azil de bătrâni, dar după ’90 s-a spart totul în 2 Mai. Adică s-a spart clubul. Nici nu mai avea nici o rațiune să existe. Pentru că era o insulă de libertate, supravegheată probabil. (1)

Prima dată am ajuns [în Vama Veche] împreună cu părinţii mei, când cred că aveam vreo şase – şapte ani, ei fiind medici în Cluj. Clujul avea în epocă, în anii `60 – eu sunt născut în `52 – , Universitatea din Cluj avea contract cu satul Vama Veche şi sindicatul Universităţii din Cluj transporta serii de turişti, pe câte două săptămâni, din 15 iunie până în 15 septembrie. Universitatea şi-a construit atunci şi o cantină. Şi ai mei au fost cred de vreo două ori şi eu am fost cu ei. Ce îmi aduc aminte din epocă e că zona de nudişti era deja populată, că era separată de un fel de pârâiaş care traversa plaja, care acum e undeva între Şoni şi Roata, cam acolo era graniţa. Erau dune, erau mărăcini şi pustiu. Adică era plaja mult mai mare. Acum ştim că a scăzut plaja cu 60 de metri, din cauza eroziunii. După care am revenit în Vamă pe cont propriu, alungat treptat dinspre nordul litoralului spre sud de fenomenul industriei turistice care era din ce în ce mai greu de suportat. Asta se întâmpla deja la începutul studenţiei, cam aşa ceva. (7)

Pe vremea aia, când mergeam în Vamă, mergeam toată gaşca din 2 Mai. Sau grupul nostru, care făceam plajă în Vama, locuiam în 2 Mai şi făceam plajă în Vama. Pe plajă, când era „înghesuiala” care era atunci, erau zece – douăzeci de metri între cearceafuri, adică era o splendoare, nu ştiam care-s de acolo, care sunt din 2 Mai. Noi care mergeam eram patru – şase perechi în gaşca în care ne duceam în Vamă, două – trei maşini, stăteam în 2 Mai. În Vamă era doar văr-miu pe care-l ştiu şi stătea acolo frecvent. Lui de ce îi convenea, că toată ziua stătea cu lanseta pe mal la stavrizi, asta era damblaua lui. Şi avea probleme când îi curăţa, că la gazda unde stătea erau vreo zece – douăşpe pisici şi le dădea cu cuţitul în cap, că alea săreau pe masă să-i fure stavrizii din mână. A mai păţit o chestie pe plajă amuzantă, aruncând cu lanseta la stavrizi, cu ţaparina[1], care probabil ştiţi ce e, n-a fost atent că în spate a trecut un câine şi s-a înfăşurat ţaparina pe coada câinelui. Care nu voia să stea să-i scoată acele din blană. Asta a fost chestia amuzantă. Acolo [în Vamă] ştiam că sunt clujenii care aveau un fel de asociaţie sau cum să spun, în care aveau şi o cantină. Aveau aprovizionare mai separată cu sucuri, cu cola, care era o chestie extraordinară pe vremuri. Nu mi-a plăcut în Vamă să locuiesc pentru că atunci n-aveam maşină, era Mangalia mai departe, aprovizionarea mai redusă, adică erau un magazin – două, din câte ştiu, şi cumva clujenii aveau mai mult acces la aprovizionare. Deci noi n-aveam ce căuta acolo. Sau nu că n-aveam ce căuta, nu mi s-a părut convenabil să mă duc să stau acolo. Odată ce veneam de atâţia ani în 2 Mai şi cunoşteam foarte multe gazde… (9)

E relevant dacă povestesc că la băruleţul cantinei se vindea Pepsi Cola numai clujenilor din tabără. Deci trebuia să ai pile sau să te prefaci clujean, să stai la o coadă mare, la un vânzător foarte ardelean, care socotea foarte greu restul de la 2 lei, care era costul unei sticle de Pepsi Cola. Aur curat în epocă, nu găseai Pepsi Cola decât în locuri speciale. În Vama Veche era şi capătul lumii, şi era o miză şi subiect de hăhăială în epocă. (7)

Vama Veche, după 1990

Tu n-ai intrat în Vamă în vremea din urmă, după ’90? Vama e un loc de stridență afișată, și chiar e definitoriu pentru Vamă lucrul ăsta, și de oameni care vin pur și simplu pentru sex, pentru băutură și, evident, muzică, fără de care nu se poate nimic, dar pentru atât, adică obligația este să te anihilezi, să-ți întreci limitele, să intri în irațional cât de repede se poate, să-ți anulezi rațiunea cât de repede poți. Și lucrul ăsta e foarte ușor de făcut. E un bazar, e un bâlci fără farmec, după mine, Vama actuală. (1)

După `95 m-am dus în Vama Veche, care încă nu devenise capitala distracţiei dure. Încă puteai să stai pe plajă şi să nu fie alături de tine cineva. Şi totul a fost aşa, dinspre Nord spre Sud. Deci exact aşa cum, în mare, staţiunile frecventate de genul ăsta de oameni au coborât de la Costineşti până la Vama, la fel pe plaja de la Vama la început puteai să faci plajă în partea de Nord, unde e acum cherhanaua. Şi pe urmă tot am mers spre Sud ca să avem linişte, până la Cazemată. De Cazemată nu puteai să treci, pentru că înca mai avea armata poligonul, pentru infanteria marină. Şi era chiar drăguţ, că veneau şi te anunţau, pe cei care treceau dincolo de Cazemată, acuma luaţi-vă cearceafurile şi duceţi-vă după Cazemată că avem oră de trageri. Şi pe urmă s-a privatizat şi Armata Română şi pe locul poligonului acum sunt nişte clădiroaie uriaşe. Deci Vama după 2000 a început să-i tragă pe toţi cei care invadaseră 2 Mai-ul şi au venit aici, că aici era mai simplu, s-au construit toate restaurantele alea pe plajă. (2)

Vama Veche, după 2000

Vama Veche a fost un fenomen, nu mai este un fenomen din punctul meu de vedere. Oricum, e un fenomen deja diluat. Vama Veche era pe vremuri, într-adevăr, rock, muzică bună. Până la urmă aveai dreptul, libertatea de a face ce vrei, sau sentimentul libertăţii, pentru că libertate nu există, e iluzoriu tot. Aveai sentimentul ăsta, dar astăzi, datorită faptului că noi avem şi cultura turmei, adică acolo unde sunt mulţi vin şi eu, ei vin şi nu înţeleg nimic. Astăzi cel puţin 50% din oamenii care vin în Vama Veche, vin că e trendy. Că e ceva. Şi au posibilitatea de a intra acolo. Şi se simt bine în cercul în care mai văd câte un intelectual, mai văd câte un politician mai deschis la minte şi aşa mai departe. Ei interacţionează cu chestia asta. Dacă ar fi trei muzee şi zece cafenele cu tematică sunt convins că nu ar veni acolo. Ei vin punctual pentru că e un trend, dă bine să te duci în Vama Veche. Eşti cineva dacă te duci în Vama Veche. Deci ei nu o mai percep ca o chestie culturală, din păcate faţă de acum opt – nouă ani, când exista această entitate de lucru, de cultură, care se simţea. Acum ea se diluează. Deci tot ce era bun, muzică, spaţii în care te distrai… nu mai pun muzică bună, clar. Cu oameni drăguţi. Gata. Asta chiar, într-adevăr, pot să spun că nu mai este Vama Veche ce a fost. Dar dacă vrei să faci ceva, să nu fugi. Adică, până la urmă, sunt nişte bastioane acolo, cum e Stuful, cum e Papa la Şoni, sau cum e… Bibi mai puţin acum. Câteva locuri. Pescăria, mai nou, de câţiva ani. Dacă ele ar dispare, ar dispare şi conceptul Vămii Vechi din trecut. Asta este clar. Ea nu va muri, un timp. Ea va exista. Dar datorită diluării, probabil că în câţiva ani, dacă dispare acest fenomen, ea va deveni exact ca şi oricare staţiune. Astăzi încă Vama Veche nu este staţiune. Şi 2 Mai. Dar ea va deveni o chestie cum e Olimp. Care nu funcţionează. Pentru că aici s-au creat fenomene, şi se mai creează. Că până la urmă eu am continuat ani de-a rândul, de opt ani, să fac concerte. A făcut prima dată Bibi, dar el s-a lăsat. Eu am adus rock-ul, de fapt, cu adevărat. Când o fost şi Stufstockul, anii respectivi, din 2003 – 2004 şi aşa mai departe. […] Dacă noi nu oferim exemple, dacă noi cei care facem chestia asta dispărem şi spunem „a, păi aşa a fost Vama Veche, acum nu mai e aşa Vama Veche, noi plecăm”, atunci într-adevăr au învins cei care n-au nici o treabă cu cultura. Şi de autoritate este nevoie, pentru că noi înşine avem probleme, toţi, în general, datorită modului în care am fost educaţi, civilizaţi. Autoritate nu puternică, dar cel puţin o autoritate prin care să poţi modela lucruri, prin care să arăţi clar că lucrurile aşa trebuie făcute, eu sunt de acord. (4)

Eu pot să spun un singur lucru: Vama Veche are ceva pozitiv. Are ceva foarte puternic, dacă vorbim spiritual. Care e de neînţeles. Poţi să faci un milion de cercetări, tu sau oricare, nu are răspuns chestia asta. […] Eu văd altfel Vama Veche. Nu trebuia să fie asfalt. Cum e civilizat în mii de alte locuri din lume, unde vezi piatră, unde vezi pavaje de lemn, unde ai o legătură mai puternică cu natura. Vama Veche era pe vremuri locul oamenilor cu bun-simţ şi locul oamenilor sentimentali, simţiţi, dacă vrei să zic, cu mai mult suflet. […] Sunt oameni. Şi mai sensibili, şi mai puţin sensibili… Un om care apreciază arta şi muzica este mult mai sensibil decât unul care apreciază, nu ştiu, altceva. Dacă te gândeşti pur comercial, e simplu: acolo te duci, faci business şi ai plecat. [Lucrurile se complică] Dacă te gândeşti la altceva, la sentimente, la simţuri… (4)

Cea mai mare supărare am avut-o acum vreo şapte ani. Nu era o vreme bună de plajă şi ne-am dus până în Vamă cu nevastă-mea, să ne plimbăm. A fost ceva îngrozitor ce am văzut în Vamă. Adică mizeria, localuri întinse… vorba vine localuri, nişte pereţi de rogojină acoperiţi de stuf până aproape de plajă, cu nişte mese şi banchete de lemn. Iar pe jos era nisip, e adevărat, dar un nisip 80% mucuri de ţigări, 20% nisip. Cam asta era pe jos. Şi nişte colibe de stuf, dar nişte colibe cam atâta [foarte mici], nu ştiu pentru ce erau, erau pentru decor, erau de locuit în ele… Aşa proastă impresie mi-a făcut, îngrozitor. M-a întristat de-a dreptul, ştiind, vorba aia, începând de prin `75 până prin 2005, când ne duceam la Vama la plajă, ce a fost vremea aia şi ce era acum. Plus toţi cu ATV-uri, cu Jeep-uri şi cu scandaluri şi manelele respective. (9)

 

[1] țaparínă, țaparíne, s.f. (reg.) prăjină cu o sfoară de care se leagă 11-12 undițe și o greutate ca să cadă în apă; șir.

Plajă

[Vama Veche, înainte de 1990]

În Vama Veche mergeam în vizită. Pentru că în Vama Veche plaja era mult mai mare şi cu dune, cum fusese pe vremuri şi în zona 2 Mai-ului. Dar era cu vegetaţie, dună – dună, deci cu parte destul de importantă [de vegetaţie] care creştea pe aceste dune de nisip iar dunele se terminau cu plaja. Şi plaja era tăiată în două de un pârâiaş. În dreapta pârâiaşului, spre bulgari, cred că la începutul anilor `60 cei de la Universitatea din Cluj au avut dreptul să-şi construiască o cantină. Şi atunci practic Vama a fost o descoperire a clujenilor, ca loc de petrecut vacanţa. Şi sigur că plaja era fabuloasă, şi atunci mergeai din 2 Mai la clujeni. Bine, era deja zonă de graniţă, la jumătatea drumului dintre 2 Mai şi Vama Veche, drum care era ca un tunel de vegetaţie, pentru că era acoperit de arbori care îşi uneau crengile, la jumatea drumului era un post de control al grănicerilor, erai dat jos, uneori erai lăsat să treci dar se luau buletinele, alteori nu erai lăsat să treci… Dar şi asta era un joc de-a şoarecele cu pisica, că dacă o luai pe plajă ajungeai la Vama. (2)

Ce era pârâul? Avea un rol important, că în stânga erau textiliştii, în dreapta erau nudişti. Şi la mijloc era pârâiaşul, dar pârâiaşul era atâta, juma de metru avea, şi adânc de-o palmă. Dar în mod spontan se organizase oarecum şi plaja de la Vamă. (2)

În Vama Veche exista totuşi o regulă nescrisă, subliniată de o demarcaţie naturală. Era un pârâiaş care curgea în mare şi se ştia că de o parte a acelui pârâiaş se poartă costum de baie, de cealaltă parte nu. Dar nu era aşa de strictă încălcarea, puteai să treci pârâiaşul fără să fii admonestat. (5)

[Vama Veche, după 2000]

Pentru plajă am avut momentul cel mai bun în 2004 – 2005, 2005 – 2006, când am reuşit să semnăm un parteneriat tripartit, cu Apele Române şi Primăria, pentru gestionarea plajelor în spiritul prietenos cu conceptul Vama Veche, şi, sigur, şi cu un concept prietenos ecologic. Şi dacă am reuşit atunci în procesul ăsta ceva a fost când am primit de la un director de instituţie publică, inginer la Apele Române, un text pentru protocol în care el vorbea de specificul cultural al Vămii, să se păstreze specificul cultural al Vamei Vechi. Ei vorbind până atunci în cu totul alţi termeni. Iar noi am introdus acolo, cu forţă de recomandare, să se folosească mobilier din materiale naturale şi că dispară construcţiile, baruri şi alte chestii, care erau plantate în plajă. Cu suportul ăsta am invitat la negocieri întreprinzătorii, că ei băgau bani în astea. Deci Apele Române au impus ca o condiţie dinspre ei, Primăria şi-a asumat să fie susţinător, dar Primăria nu are autoritate pe plajă, ci la limita plajei. În plajă operau ei, micii oameni de afaceri, care erau cu procese între ei şi cu Primăria, toţi cu toţi. Douăzeci de procese. Am reuşit să-i aducem la masă, să negocieze între ei, şi şi-au autoimpus un ritm de schimbare a mobilierului. Să-şi facă umbrele de stuf, mai mulţi, ceea ce era mai ieftin şi le-a fost mai uşor. Au fost doi ani de zile în care n-au mai fost deloc umbrele de plastic sau cu mărci imprimate, reclamă. Iar alte obiecte de pus pe plajă… Au fost câţiva mai cu bani care şi-au făcut din lemn şi pânză lucruri drăguţe, dar mulţi băgaseră bani în plastic. Şi au cerut voie să-şi amortizeze plasticul până să schimbe cu altceva. Şi după aceea am intrat într-un declin, într-o criză de comunicare, pentru că s-a schimbat conducerea la Apele Române, a început efectul pedelizării şi nu s-a mai putut vorbi cu ei. PSD – PDL – PDL. Au rupt relaţia cu primarul, deci s-a spart platforma pe care noi puteam comunica cu ăia. Şi ăia au lăsat în dorul lelii, ca să zic aşa. Astăzi nu mai ştiu cum se mai întâmplă, bănuiesc că mai sunt încă nişte umbrele de stuf, că asta au înţeles câţiva dintre cei de acolo, respectiv Stuful, care avea, Bibi, şi sigur Şoni, că el e partizanul acestui gen de [mobilier]. (7)

Am fost împreună cu primarul la prefect, pentru că există un proiect de consolidare a falezelor pe tot litoralul, care este bugetat treptat, în funcţie de priorităţile pe care le-au stabilit undeva. Unde prefectul este punct de trecere decizională. Şi erau cu priorităţile pe undeva prin Constanţa, că acolo e oraş, şi în interval, până în Mangalia. Şi am susţinut demersul primarului să aducă în 2 Mai programul de consolidare, lucru care nu s-a întâmplat, până la sfârşit. Vorbim de faleză. Plaja este erodată, dar şi faleza, e un proces care are nişte explicaţii care pe mine mă depăşesc, nu ştiu să spun. Că de fapt barajul de la Năvodari face ca aluviunile aduse de Dunăre să fie ricoşate în larg, şi ele nu mai vin să se depună pe litoral în sud, să ţină plaja alimentată cu nisip continuu. Posibil să fie aşa, posibil să nu, una dintre soluţiile spectaculoase date de un specialist vamaiot a fost că digul acela ar trebui spart. Nu mi se pare aberant, adică să-l faci pe o porţiune pod, să treacă pe sub el. Dar cu cine vorbeşti pentru o chestie de genul ăsta? (7)

Condiţii de cazare

[2 Mai, înainte de 1990]

Programul zilei era foarte simplu, mergeam şi dimineaţa şi după-masa la plajă când era vreme bună. Când era vreme rea stăteam în ploaie și în noroi. Noi nu aveam nici apă în curtea Tudoriței, trebuia să o aducem, să traversăm o curte și să ajungem la o cișmea de pe o stradă paralelă. (1)

La început erau privatele țărănești bine-cunoscute, cele de lemn, incomode, cu uși care nu se închideau bine, în multe locuri. Mă amuză și acum priveliștea celor care se duceau cu umbrela, a amicilor. Și noi făceam asta când aveam nevoie, traversam curtea cu umbrela în zilele foarte ploioase, și… strângeam umbrela și intram în privată. (1)

Sigur că e mult mai plăcut, mai confortabil să le ai pe toate la îndemână, să ai condiții igienice în primul rând, condiții igienice urbane. Pe de altă parte, dacă te duci și ai televizorul în cameră și toaleta în cameră, ce mai este specific țărănesc? Curtea, relațiile dintre oameni, dintre vecinii țărani, poate. Și unele obiceiuri ale țăranilor. Dar în rest tind să aibă confortul identic cu cel al civilizației urbane. Și e ceva neconvenabil în felul ăsta. […] În afară de curtea din spatele casei, cea care dă spre mare și care te plasează într-un spațiu rustic, în afară de asta tot ce era primitiv și rustic tinde să dispară. Și de asta e păcat, când n-o să mai fie nici construcțiile vechi și nici absolut nimic din tot ce era vechi într-un sat, când satul o să devină un soi de oraș cu vagi urme rustice, atunci o să dispară chiar lucrul care făcea 2 Mai-ul original și făcea și Vama înainte. Acum Vama este pe de o parte un loc cu foarte puține case și în care mai există încă țărani, și pe de altă parte o hipermodernitate zgomotoasă, care apare în special în weekenduri. (1)

[2 Mai, după 1990]

Pe lângă această casă cu prispă deschisă care a rămas cu prispă deschisă şi unde mai mergem noi când mai mergem, mai rar, [gazda] a construit din faianţă, din pereţi îmbrăcaţi în faianţă, ca un fel de baie ad-hoc, aşa, o garsonieră. Deci o clădire aparte, care stă fără fundaţie, stă pe pământ, cu pereţii de faianţă, cu ferestre termopan, cu un culoar de intrare în care e un frigider din ăsta eco care îţi vorbeşte, îţi spală câinele, nu ştiu, tot felul de chestii, utilat foarte modern. Cu duş, duş în interior. Deci în loc să faci duşul ăla minunat, cu apa încălzită în rezervor la soare, faci duş cu apă rece, la umbră, înăuntru, în faianţă. Dar, mă rog, se cheamă că ai căsuţa ta, deci eşti în vilişoara ta. Şi Ş., ca fiind prieten vechi şi, mă rog, cu relaţii pe tot parcursul anului, când se duce acolo este instalat cu onor în această coşmelie de faianţă. Spre deosebire de noi, ceilalţi, care stăm pe prispa de pământ bătut şi ne simţim foarte bine. (6)

[2 Mai, înainte de 1990]

Pe vremea aia condiţiile de locuit erau pur ţărăneşti. Mai mult, trebuia să mergem undeva în capătul satului după apă potabilă, pentru că apa din puţurile lor nici la cafea nu mergea. Oamenii erau foarte de treabă, sătenii. Cinstiţi. Odată îmi aduc aminte că am cumpărat de la unii o funie de usturoi, când am plecat. Şi ne-am dus în staţie la autobuz şi după noi au venit alergând copiii gazdei cu o funie de usturoi, „aţi uitat să luaţi usturoiul”. „Nu”, zic, „l-am luat.” Foarte drăguţi. (9)

A fost o bucurie mare când s-a introdus apa potabilă în 2 Mai şi am putut scăpa de canistre şi de cărat canistrele de la marginea satului. (9)

Prin anii `82 – `83, când mergeam la 2 Mai, aveam maşină atunci, între bagaje bineînţeles aveam şi o canistră de benzină şi o butelie de aragaz. Pentru că era o problemă cu buteliile pe atunci şi cu benzina… ştii foarte bine. Şi aveam canistra cu benzină şi butelia după mine. Şi m-am enervat la o gazdă,  i-am adus butelia că ne mai gătea, nu mai găteam noi, ne gătea ea mai mult, şi ne-am trezit că de vreo două ori făcea porumb fiert. Păi dacă pui porumbul să fiarbă la aragazul ăla, fierbe trei ore. Şi mânca din butelia aia de se termina. Era o problemă. Şi astea erau nelipsite în bagaje. (9)

Erau nişte veceuri nenorocite acolo, Doamne ce probleme erau. Nu puteai să te apropii pe distanţă de zece metri, te dădea mirosul jos, că nu prea făceau curat, dar erau duşuri afară. Erau 15 – 20 de duşuri din care funcţionau 7 – 8, dar erau duşuri. Acum toate astea au fost rase, s-a făcut în capătul plajei o construcţie foarte mişto cu veceuri şi cu duşuri, dar alealalte erau libere, acum nu, acum e cu bani. Sunt condiţii mai bune, dar sunt pe bani. (9)

2 Mai-ul avea și rusticitatea care era foarte atrăgătoare, până la urmă a devenit, pentru cei mai mulți, după ’90, evident, a devenit greu de suportat și oamenii și-au inventat dușurile mult mai puțin primitive decât cele anterioare, au inventat cabinele de toaletă și, lucru suprem pentru un țăran, au inventat toaleta în casă, care era de neconceput în anii ’80, nemaivorbind de anii anteriori, ’70, ’60. (1)

Noi din 2 Mai nu puteam să închiriem case în Vamă. Deci nu se închiriau, doar pentru clujeni. […] La începuturi nu s-a putut sta în Vama pentru toată lumea. (2)

Curtea

[2 Mai, înainte de 1990]

Curtea uneori era spectaculoasă pentru că avea arbori care dădeau umbră, şi asta devenea un lucru esenţial acolo, şi ca frumuseţe, ca verdeaţă, dar şi ca umbră răcoroasă. Dacă veneai acasă să iei masa, deci nu când stăteai cu cortul pe plajă… De multe ori veneai să iei masa având cortul pe plajă, că făceai mai mult seara sau dimineaţa ceva de mâncare. Dar o masă de prânz veneai să o iei la gazdă, care îţi făcea salate, îţi făcea ciorbă, păstra la rece. Păstratul la rece se făcea în frigider sau coborând în fântână. Adică aveau curţi şi coborai într-un vas, într-o cutie din asta ermetic închisă de metal, coborai şi stătea în apă rece. Şi asta era iar o trăsătură pitorească şi practică, foarte utilă acolo. Curtea era un loc de întâlnire şi familiile care nu veniseră împreună sau nu se cunoşteau bine, mai ales seara se lăsa şi cu chef. Adică curtea X invita curtea Y şi Z la ei astă-seară. Uneori devenea o matcă, se făceau chefurile mai mult acolo, aveau chioşcul mai mare, aveau curtea mai mare, era mai în vad, era la jumătate între familiile care voiau să vină. […] Prima dată, primele dăţi ne-am pus cortul în curtea oamenilor, sub pomi, sau în prelungirea curţii, dincolo de drum, că aveau casa aici şi livada dincolo. Şi atunci te invitau să pui cortul în livadă. Curtea juca un rol foarte important, ca într-o gospodărie românească de oriunde, cum se şi văd încă la Muzeul Satului. Aici mai era un avantaj. Învăţaseră, din cauza musafirilor, ca în satele evoluate din România, să aibă curtea curată. Satele cele mai înapoiate lasă curtea din faţă şi pentru găini, şi atunci diferenţa este enormă pentru cineva care vine din afară şi nu este dominat de gospodărie, de economia respectivă. Cu toate că, iată, aici ei câştigau foarte mult din venirea asta, dovadă şi cum erau întreţinute casele, cum se schimbau de la un an la altul. Nu se modernizau, cât se însănătoşeau, adică erau bine întreţinute şi îmbogăţite cu ceea ce învăţaseră de la musafiri că ei caută. […] În curte, uneori, existau lampioane din astea pe care le au căruţaşii. Adică e lampionul care se agăţa la căruţă, la spate. Şi asta crea un fel de atmosferă. Cum avem noi multe relaţii cu japonezii! Arhitectura de lemn, lampioane, vegetaţie, dalele astea care se duc cum au ei către lac, să păşeşti de pe una pe alta şi să treci peste apă. Adică erau curţi cu specific, ca să zic aşa, cu specific general, al locului, şi cu specificul familiilor respective. Lampioanele astea în curte, agăţate în pom, astea erau destul de hazoase şi necesare. Se foloseau mult lanternele noaptea, pe acolo, ca să te duci la latrină sau… N-aveau multe instalaţii în casă. Curtea era umblată. (8)

Arhitectura

[2 Mai, înainte de 1990]

Am apreciat mult arhitectura veche care era acolo, cu casele înălbite de Paşte, cu alternanţe de piatră, nu le-au mai tencuit, cu puţurile din curte, nu aveau alt fel de apă. Pe urmă şi-au făcut pompe în puţuri şi de asta urcau apa în cazanele alea spânzurate. Pitoresc, aşa. Mai exista legătura cu Mangalia, care iarăşi era a locului, adică ceva specific. Pentru că Mangalia a fost localitate de pictori şi de artişti care au pictat acolo, cum pe urmă au pictat la Balcic. Aveau turci şi gazde, care dacă plecai de acasă şi cereai cheia îţi spuneau „Dar pentru ce vă trebuie cheie? Noi lăsăm deschis.” „Ei, da, dar avem lucruri înăuntru.” „Nu vă faceţi probleme.” Şi până la urmă oamenii se obişnuiau şi plecau la plajă fără să mai închidă. Casele şi moscheea din Mangalia aveau un cache al lor, era o atmosferă cu totul specială până când au venit lucrările de pe litoral. Acolo am lucrat şi eu, la Eforie Nord, pe atunci părea că e o arhitectură foarte modernă, ieşeai din moscovitism, din arhitectura sovietică. Dar pe urmă a fost copiată grosolan în ţară şi a devenit aşa, simplificată, banalizată şi a împânzit toată ţara. Mangalia era un loc în care doimaiştii şi cei din Vama mai târziu mergeau înainte de perioada asta, acum, când s-au stricat lucrurile. Pe urmă apăruseră baruri pe plajă, bodegi… Incorecte şi din punct de vedere sanitar. Adică să stai pe plajă şi să bei rom după rom, era ucigaş. Şi aveam colegi care făceau treaba asta, adică li se părea normal să stea de vorbă la un păhărel în picioare la câte un bar din ăsta. (8)

Copyright © Liviu Vasile