Skip to content

2 Mai

Se spune că în limba respectivă, a localnicilor, când erau întrebaţi unde se duc, spuneau că „acasă”, „da moi” , şi că a ieşit „2 Mai”. Într-o lucrare mai recentă pe piaţă se vorbeşte despre colonizarea pe care a făcut-o la un moment dat statul român, aducând macedoneni şi transilvăneni care căpătau pământ în Dobrogea şi nu numai în Cadrilater, când a fost recuperarea. Şi în felul ăsta un mare proprietar din familie boierească a dat pământ din ceea ce putea să capete acolo, la rândul lui a dat ţăranilor. Şi actul ăsta s-a făcut în ziua de 2 Mai. (8)

În `75 am văzut prima oară 2 Mai-ul, când locuiam în Constanţa şi am făcut o vizită în 2 Mai, care mi s-a părut un loc uluitor, în primul rând pentru că… bun, ştiam de mult de faima 2 Mai-ului, ştiam că acolo vin mulţi prieteni ai mei, dar locul era uluitor, în primul rând plaja. Plaja mi se părea imensă şi goală, şi într-adevăr eram, nu mai ţin minte, în sepembrie sau sfârşit de august şi locul dădea impresia unei… pe de o parte era, evident, rustic, lucru care era extrem de plăcut şi pe de altă parte era o plajă uriaşă, foarte puţin populată, lucru care îmi convenea de minune aşa. A fost un contact foarte scurt şi din `82 începând, cred că din vara lui `82, am mers cu regularitate până în ziua de azi. (1)

Eu sunt născut în `48. N-am fost în 2 Mai de copil, am fost când deja terminasem liceul, în primul an de facultate, deci asta face între `67 – `69, atunci am fost. În perioada aia am început să merg la 2 Mai. Statul în pensiune, în sate, a fost un fel de răspuns la lipsa totală de dotare pentru un turism real şi, pe de altă parte, şi la bugete mici. Chiar şi când s-au construit, după anii `60, staţiunile noi, sau chiar înainte, când exista Mamaia, dar varianta naţionalizată, foarte multă lume se ducea la început la Costineştiul vechi, satul Costineşti, pe urmă la Schitu, şi au tot coborât aşa până în sud. În general se mergea în grup, adică nu te duceai singur. Bun, te duceai cu prietena ta, dar în general se mergea în grupuri mai mari. Şi atunci unii stăteau la gazdă, la curte, alţii se duceau în Golf cu corturile. Şi cei de la corturi veneau în vizită la tine, în curtea ta, şi invers. Depinde de perioada de timp. Sigur că cei care aveau bani mai puţini stăteau în cort, dar nu chiar asta era regula. Uneori cei care aveau deja maşină preferau să se ducă în Golf şi să-şi pună maşina pe drum, care cobora, şi jos pe plajă îţi puneai cortul. Se mai poate face şi acum asta, dar în mai mică măsură. (2)

Iniţial făceam vacanţele la mare la Schitu, lângă Costineşti, care o vreme a jucat cam acelaşi rol cu 2 Mai-ul, vacanţe pentru oameni cu puţine posibilităţi materiale dar care nu voiau staţiuni sindicale, care voiau libertate, sat şi mare şi plajă. Şi Schitu şi 2 Mai-ul au funcţionat cam la fel, Schitu era mai puţin boem şi mai puţin fiţos, păstrând proporţiile. Schitu era pentru părinţi cu copii, îmi amintesc că mama pleca cu butelia de aragaz învelită în pături, o căra de la tren împreună cu tata, până la casa ţăranului, că n-aveau aragaz, n-aveau gaz, în sfârşit, era circul de pe lume. Teenageră fiind, eu ştiu, 12 – 13 ani, m-am mutat la 2 Mai fiindcă am început să merg în vacanţe cu unchi-miu, cu fratele mamei, care mergea cu fetiţa lui la 2 Mai. Şi aşa ne-am mutat, încet-încet, către 2 Mai. Unde deja se ştia că merge Nina Cassian, mai erau, nici nu mai ţin minte acum, mai erau câteva nume de scriitori, pictori, regizori care începuseră să meargă acolo. Deci începea să se construiască, aşa, un mic nucleu intelectual-boem, să spun. (6)

[Veneau] Unii care erau foarte stresaţi de mediul afacerilor sau funcţiilor pe care le aveau, ca de pildă un arhitect, Bădescu, care a fost preşedinte al Organismului de Avizare al tuturor proiectelor din ţară, şi care s-a ocupat pe urmă în special de monumente. Venea acolo la o gazdă care nu avea lumină electrică şi el stătea la lampa de gaz. Nu avea telefon, nu erau telefoane mobile pe atunci. Vreau să spun că se izola ca în fundul lumii, undeva să se spele, să se separe de stresul pe care i-l dădea funcţia lui şi instituţia la care lucra. Alţii veneau acolo, ca noi, mulţi dintre noi, încă de acum aproape 60 de ani, când pe plaja de la 2 Mai exista un puţ cu cumpănă şi nimic altceva, nici o bombă, nici o gheretă. Iar ca lume puteau să fie patru, şapte, douăzeci de familii. Pe plaja mare de la 2 Mai. Lumea venea, ca şi noi, mai întâi la o gazdă. Gazda gătea, gazda avea camere răcoroase, acolo se lucra în piatră, ştiau să lucreze piatra şi atunci şi atenanţele erau robuste. Casa era văruită, sugera linişte şi scăpai şi de gospodăria de acasă, adică nu trebuia să faci aprovizionare, decât dacă te duceai până la Magalia să iei unele lucruri pe care de obicei gazda nu le avea, sau ca să nu se aprovizioneze ea, mai ales dacă cei care veneau aveau maşină. Plecai din Bucureşti cât mai devreme posibil ca să scapi de praful maşinilor dinainte. Adică nu era nimic pavat, asfaltat nici vorbă. Era drum de praf, drum de ţară. De la Bucureşti până la mare. Liniştea asta a locului era un punct de atracţie în primul rând. Pe urmă vin lucrurile celelalte, mai speciale. Acolo te întâlneai cu familii pe care le cunoşteai, multe tineri căsătoriţi cu copii mici. Lipsa lumii de pe plajă permitea anumite acţiuni şi jocuri, cum ar fi să înalţi zmeul. Copiii se jucau, părinţii îi învăţau, ţineau două – trei zmeie, se crea aşa o atmosferă. Confortul acolo era puţin sălbatic, şi asta interesa din nou. Aveai soarele care steriliza tot, dar aveai duşul sub forma unui cazan agăţat pe trepied şi dedesubt, dacă deschideai robinetul, făceai duş. Cei din familie puteau chiar să stea la coadă, şi să te speli pe dinţi, nu ştiu ce, afară, totul. La un moment dat, fără să pregăteşti dinainte, te întâlneai acolo cu familii cunoscute şi cunoşteai noi familii prin relaţiile dintre cei pe care îi cunoşteai cu aceia. Asta era foarte interesant, pentru că dădeai peste scriitori, filozofi, muzicieni. Şi libertatea asta de care vorbeaţi era nu gândită ci simţită. Adică nu te duceai acolo ca să scapi de atmosfera comunistă de dincoace, dar aproape că, după mulţi ani, îţi dai seama că ăsta era un motiv, un factor important. Dar nu-l descopereai ca atare, ci considerai că acolo te duceai pentru soare, pentru plajă, pentru apă. Şi pentru liniştea şi gospodăria pe care ţi-o oferea gazda. Dar după multă vreme descoperi că, de fapt, acolo exista o libertate de neînţeles faţă de regimul din Bucureşti. Poate că oamenii erau aleşi şi nu erau turnători. Poate că aveai ce să discuţi cu cineva pe care îl cunoscusei de-abia de ieri. Se legau discuţii pe plaja asta generoasă, pe care faptul că erau două – trei aşezăminte, să zicem aşa, alături, închega prietenii, închega cunoştinţe. Mai existau jocurile astea cu inelul care se aruncă, sau chiar cu mingea, fără plasă se juca volei când se adunau mai mulţi. Şi pe urmă, când a început să se mai populeze localitatea şi uneori în unele gospodării, dacă nu aveai gazda şi prietenii cu care te întâlneai acolo, riscai să fii într-un mediu care nu era întotdeauna suficient de intim. Puteai, ca tineri profesionişti într-un domeniu, noi, arhitecţii, familia noastră, puteai să vii cu maşina şi cu cortul. Şi să pui cortul pe plajă. În primii ani, după ce nu mai stăteai la gazdă, puneai cortul în curtea gazdei, sau în livada unuia care avea pe partea mării locul. Şi atunci se făcea şi din treaba asta, nefiind aglomeraţia de la Vama de astăzi, o permisivitate. Adică aleea care ducea, săpată în faleză, te lăsa să cobori şi cu maşina pe plajă. Şi nefiind decât zece – douăzeci, pe urmă patruzeci – cincizeci pe plaja foarte mare, foarte lungă sub faleză, puteai să întinzi cortul lângă maşină şi să întinzi din coama cortului la maşină o prelată. Şi atunci aveai un loc ca un salonaş, living room, între cort şi [maşină]. Cortul, dacă este dublu, atunci poate să respire şi să ai răcoarea respectivă în cort. Că altfel ni se părea că e mai comod acum să stai în cort decât când te duceai la gazdă. Cu toate avantajele de acolo, drumul era mizeria, că la prânz, când te duceai la masă, trebuia să urci şi să străbaţi prin soarele cel mai puternic, de care acum scăpai. N-am ştiut niciodată până atunci că poţi să stai pe plajă toată ziua şi să suporţi perfect temperatura, soarele. Pentru că în cort, repet, era o atmosferă foarte bună. După-amiezele se făcea, spre seară, un drum spre Vamă. Acei patru kilometri dus şi de întors iarăşi patru erau o plimbare sănătoasă, foarte agreabilă, iarăşi cu şuetă pe drum, mergând, bineînţeles, întotdeauna pe partea contrară maşinilor, ca să le vezi din faţă, aşa cum se obişnuieşte, cum trebuie să faci dacă eşti pus să mergi pe şosea. Uneori mergeai pe poteca de pe faleză, ca să fii mai aproape de mare. Vedeai foarte rar, mult mai târziu au apărut pictorii care să stea pe malul mării ca să lucreze toată ziua, sau sculptorii, cu piatra de jos, de la poalele falezei. Şi erau nişte discuţii foarte interesante, nu politice, dar de literatură, de spectacole, de filozofie, de familie, de copii, de joaca lor, de ce au să urmeze. Adică era o fuziune, aşa, aproape de neînţeles pentru oamenii din ziua de astăzi. Pentru că, dacă ne gândim la 2 Mai şi mai târziu la Vamă, nu îţi vine să crezi, sau nu se poate explica cuiva ce coeziune, ce atmosferă, ce mediu social exista acolo. Familii care nu se cunoşteau dar care erau probabil, cum aţi spus de câteva ori, intelectuali, artişti. Pe urmă, existau anumite libertăţi, poate aţi mai auzit treaba asta. Libertăţi iarăşi puţin stranii atunci, şi nu ne gândeam la ele. De pildă, exista un nudism amestecat cu ceilalţi. Nu era o zonă înconjurată, izolată a nudiştilor. Şi totul părea mult mai sănătos, mult mai liber. Se ştie de la copiii mici că ceea ce este oprit, fructul oprit, acolo te repezi. Faptul că exista o libertate din asta, ca tu să stai să citeşti o carte şi alături să vină un… mai târziu Ministru al Sănătăţii, doctor, care întâmplător stătea destul de aproape de noi pe strada din Bucureşti, şi soţia lui era nud, adică stăteau la nudism. Tu citeai şi ea stătea alături. La un moment dat şi schimbai o vorbă, dacă te întreba cât e ceasul sau nu ştiu ce chestie. Asta părea curios. Sau dimineaţa, când deschideai cortul că era briza de dimineaţă şi noaptea dormeai cu cortul închis, cort relativ mare dar cort alpin, nu în picioare, din ăsta militar. Erau şi familii care mergeau aşa, dar nouă ni se părea puţin mai industrial, aşa, mai nu ştiu cum, mai străin, mai comercial. Şi vedeai o tânără care ieşea din cortul de alături, se întindea la soare, făcea plajă aşa, intra iarăşi căscând în cort ecţetera. Altă libertate era această discuţie cu oricine, oricând, te duceai să ajuţi să întindă cortul alţii, care veneau la un moment dat. Un grup mic, o familie, sau în vârstă, sau foarte tineri. Şi nu stăteai să te prezinţi, să discuţi, să întrebi. Puneai mâna să bată ţăruşii, să întindă cortul. (8)

Din relatări aflaţi că era o lume, o viaţă, o atmosferă bună, surprinzătoare la început, inedită, care pe urmă a început să devină mai bună decât în alte părţi, pe urmă a devenit puţin mai aglomerată şi lumea puţin mai amestecată. Vedeţi, aici nu e vorba de un elitism, acum îmi dau seama, când critic „stricarea” componenţei sociale a plajei şi a localităţii. Nu e vorba de un elitism, de familii nobiliare sau… Unii dintre noi, mulţi, cei mai mulţi care eram acolo nu eram bogătaşi sau  cu rude apropiate politice, că altfel n-am mai fi fost acolo, am fi fost în închisori. […] Lumea de aici, care scăpase, pentru că nu fusese prea bogată, nu avusese rude politice mari, în funcţii, miniştri, nu fusesem în anumite domenii care trebuiau să se expună, cum erau ziariştii, scriitorii, pictorii, ăştia, mai ales ziariştii se turnau unii pe alţii că de asta se duseseră la ziaristică unii. Aici lumea bună nu era bună din punct de vedere nobiliar, cu ştampile. Era bună pentru că erau dintre cei cu şcoală, cu profesiuni, cu familie, cu iubire de natură, care e o calitate, cu înţelegere a naturii, care e o calitate, cu oameni care munceau în timpul anului şi veneau aici pentru ca să-şi refacă forţele. Locul şi cei care descoperiseră locul, faptul că era mai izolat şi mai greu accesibil, […] e important accesul, calitatea pitorească şi de sănătate a locului, forţa pe care o are, extraordinară, a mării. (8)

În `64 – `65 am fost prima oară. Ne-a dus o prietenă acolo, a fost o surpriză şi ne-a plăcut foarte mult din două motive: era spaţiu pe vremea aia şi nu era constrângerea hotelului, cantinei, îmbrăcatului şi aşa mai departe. Primii 16 ani am fost numai în 2 Mai. La Vama Veche mai târziu, când am avut maşină şi ne-am putut deplasa mai uşor. Că altfel nu ne mişcam. Era spaţiu pentru că nu era Şantierul, nu era Portul, nu era digul dinspre Mangalia, nu exista, era plaja până în Mangalia, unde aveau nişte blocuri militarii. Plaja era cam cu vreo 30 de metri cred că mai lată decât e acum, ca adâncime înspre mare. Şi ca întindere v-am spus, până spre Mangalia. Deci astea au fost chestiile majore care n-au atras acolo. (9)

Copyright © Liviu Vasile