Skip to content

La faţa locului

Pentru căutarea şi observarea vamaiotului am fost, într-o primă etapă a terenului, la Vama Veche. Am locuit acolo tot sezonul estival 2010, de la mijlocul lui iunie până la final de august, cu mici pauze. Era de fapt o revenire în teren, prima dată fusesem în Vama Veche în 1997. De atunci revenisem ocazional în sezonul estival, fără să fiu totuşi un obişnuit al locului. În 2010 a fost pentru prima dată când am mers în Vama Veche interesat, cu scopul declarat de a observa.

Urban sau rural?

Prima întrebare pe care mi-a produs-o terenul a fost dacă Vama Veche este un spaţiu urban sau rural. Din punct de vedere administrativ, Vama Veche este un sat; are câteva zeci de case şi aparţine de comuna Limanu. Dar în sezon lucrurile stau diferit: condiţiile de cazare au mai degrabă inconfortul urbanului marginal decât confortul diferit de urban al ruralului; fie că vorbim de camere de hotel mici, sau de camere la gazdă, tot mici din dorinţa de a fi cât mai multe, sau de „cabane” din lemn de una – două persoane, asimilabile mai degrabă barăcilor de şantier decât cabanei, impresia lăsată este, cu mici excepţii, de ghetto la mal de mare. Comportamentele de consum ţin, şi ele, fie de marginalitate – conserve şi alimente reci mâncate la cort, shaorma şi alte tipuri de fast-food mâncate pe stradă – fie de spaţiul urban prin excelenţă: restaurant, cafenea. Publicul consumator provine, şi el, din spaţiul urban, apartenenţă pe care o evidenţiază prin alegeri vestimentare şi de leisure: seara, tinere domnişoare în ţinută elegantă merg să danseze „în club”. Alegerile vestimentare masculine sunt mai puţin fashion, se preferă încă o ţinută cât mai lejeră, în ton cu anotimpul, dar se manifestă şi o tendinţă de simbolizarea a apartenenţei la diverse subculturi prin alegerile vestimentare. Am considerat, prin urmare, că studiul Vămii Vechi se încadrează, în ciuda statutului de sat al localităţii, la antropologia urbanului. Sau, după o definiţie a lui Nicolae Panea, are ca obiect studierea „celuilalt în contemporaneitatea sa imediată”[1].

Tipuri umane

Am considerat necesară o inventariere şi o clasificare a tipurilor umane care se regăsesc în Vama Veche. După criteriul funcţional, avem şase categorii. Prima categorie o constituie localnicii – persoanele care locuiesc în Vama Veche tot timpul anului şi nu închiriază camere sau spaţii de cort. Această categorie este mai degrabă una teoretică, în terenul meu nu am întâlnit localnic care să nu închirieze, trecând astfel în a doua categorie, anume gazdele. Gazdele sunt localnici care închiriază fie camere de locuit, în casa proprie, fie spaţiu de cort în curtea casei sau în livadă. O a treia categorie o constituie patronii, cei care deţin un hotel, o pensiune, un restaurant, un magazin alimentar sau un fast-food. După timpul de funcţionare, aceste locuri se pot împărţi în sezoniere (majoritatea) şi permanente. A patra categorie o reprezintă cei care deservesc aceste utilităţi, anume personalul sezonier. A cincea categorie o reprezintă micii comercianţi. Sunt cei care au mici spaţii comerciale – amenajate de-a lungul străzii principale şi de-a lungul promenadei – în care vând de la pălării de soare, ochelari de soare, papuci de plajă, prosoape de plajă până la cărţi şi ziare; tot mici comercianţi sunt cei care au un stand aproape de plajă, unde vând în special cercei, inele, lucrări din scoici şi alte obiecte mai mult sau mai puţin hand made şi artizanale. Şi, în fine, ultima categorie sunt cei pentru care există toate cele de mai sus, anume turiştii.

În funcţie de criteriul frecvenţei, turiştii se împart în turişti de lungă durată (o săptămână sau mai mult), turişti de week-end ocazionali, cei care vin întâmplător pentru un week-end în Vama Veche şi în turişti de week-end dedicaţi, cei care vin în Vama Veche la fiecare final de săptămână.

Criteriul vârstei nu delimitează publicul foarte clar, în Vama Veche vin oameni de toate vârstele, deşi se poate afirma că principalul public îl reprezintă tinerii sub 30 de ani. Se poate face afirmaţia că este un loc pentru tineri, dar mai degrabă merită precizat că este un loc pentru oamenii fără copii sau cu copii deja mari: sunt puţine cuplurile cu copii mici care aleg să vină în Vamă.

Un tip uman specific Vămii Vechi – deşi întâlnit şi în alte locuri, aici este prezent prin excelenţă – este adolescentul care face chetă. Are vârsta cuprinsă între 14 şi 20 de ani şi stă de obicei în grupuri, la capătul străzii principale, acolo unde aceasta dă în plajă, şi cere bani. Manifestarea nu este una de cerşetorie, adolescentul nu are atitudinea umilă specifică cerşetorului. El „face chetă”, atunci când nu face un comerţ alternativ, ludic. Am văzut tineri care vindeau „îmbrăţişări pentru 1 leu”, sau care, pentru o sumă similară, vindeau „o pisică invizibilă”. Un altul construia un castel de nisip şi percepea o taxă de 1 leu celui care avea chef să-l dărâme. Alţi tineri au migrat către un comerţ specializat şi mai scump: realizează coafuri rasta şi şuviţe. Pentru unii statul fără bani la mare se constituie într-un mod de viaţă, într-o aventură. Am stat de vorbă cu S., tânăr student. După aspect (haine îngrijite, ceas frumos, telefon mobil scump, mp3 player, aparat foto) era destul de clar că părinţii lui au grijă de el. Mi-a spus că venise în Vamă cu bani, dar că i-a dat sau i-a cheltuit pe toţi în prima zi, pentru motivul că, aici, nu îi place să aibă bani, îi place să vadă câte zile poate sta fără să cheltuiască nimic. L-am întrebat unde stă, mi-a spus că pe plajă, cu cortul, deci gratis. L-am întrebat unde mănâncă. Mi-a spus că merge la Roata, un restaurant unde sunt porţii mari de mâncare. Este atent la cei care mănâncă şi observă pe cineva care este evident că nu va reuşi să mănânce tot. Când e clar că respectiva persoană nu mai vrea să mănânce, întreabă dacă poate lua el restul de porţie. Mi-a precizat că face asta rar, pentru că la mare oricum nu are un apetit deosebit…

O altă tipologie prezentă în Vama Veche este artistul călător şi artistul stradal. Stă de obicei tot la capătul dinspre plajă al străzii principale unde, pe timp de noapte, cântă. Anul trecut am asistat timp de trei nopţi la un spectacol al unor jazzmeni francezi, o formaţie în toată regula, cu contrabas, saxofonişti, tamburine şi dansatoare. După trei zile au plecat, urmând să cânte şi prin alte locuri. Cel mai adesea artistul stradal este un chitarist, cu un repertoriu rock/folk.

Tipuri de spaţii

Dacă împărţim spaţiul din Vama Veche după criteriul funcţional, obţinem patru categorii: spaţiu de cazare, spaţiu de plajă, spaţiu de comerţ şi spaţiu de distracţie.

Spaţiile de cazare reprezintă tot atâtea modalităţi de cazare, şi anume: în cameră la gazdă, la gazdă cu cortul, în grădină sau livadă, la gazdă în căsuţe de lemn, la gazdă în rulotă, cu cortul pe plajă şi la hotel. Cu excepţia cazării la hotel, toate modalităţile de cazare de mai sus sunt specifice unui turism alternativ la cel mainstream, o formă de turism care vine din trecut, de la începuturile călătoriilor de vacanţă. O anume parte a turiştilor occidentali de la începutul secolului XX căutau spaţii rurale, neatinse de industria turistică, în care să se poată caza la gazde, nu la hotel, şi unde stăteau mai multe săptămâni sau chiar luni. Atracţia acestor sate o constituiau preţurile mici şi lipsa unui sistem organizat de turism, lipsă care ducea la o oarecare pustietate a locului.[2] Aceste localităţi cu turişti dar fără turism s-au modificat şi populat odată cu dezvoltarea industiei turistice.

Spaţiul de plajă este deţinut de Apele Române şi împărţit în sectoare de plajă care pot fi concesionate. În afară de împărţirea formală, mai există o împărţire informală, şi anume: spaţiul de plajă din nord, dinspre localitatea 2 Mai, este o bucată de plajă accidentată, cu bolovani, cu o intrare în apă dificilă. Pe acest spaţiu se campează, dar sunt corturi destul de puţine. Plaja este folosită în special de nudişti. Delimitarea dinspre sud a acestei părţi e reprezentată de bărcile de la pescărie. Spaţiul din nord-centru beneficiază de o plajă mai lată, de o intrare în apă mai bună. Aici se montează în plin sezon cele mai multe corturi. Pe această bucată de plajă sunt atât nudişti cât şi „textilişti” (persoane ce poartă costum de baie), partea de sud a bucăţii fiind aproape exclusiv textilistă. Delimitarea dinspre sud a acestei părţi e reprezentată de linia „umbreluţelor”, umbrele din stuf montate pe plajă. Spaţiul de centru al plajei este şi cel mai populat. Aici nu se pun corturi şi nu se face nudism. Pe toată întinderea acestui spaţiu sunt montate umbrele din stuf şi sunt puse şezlonguri. Anul trecut se putea face plajă aici doar contra achitării unei taxe de şezlong, fie că foloseai sau nu unul. Taxa se achita pe toată ziua, indiferent de numărul de ore pe care îl petreceai pe plajă; dacă veneai după-amiaza, taxa se putea totuşi „negocia”. Spaţiul de sud al plajei începe de la terminarea spaţiului de centru şi merge până spre frontiera cu Bulgaria. În sud intrarea în apă devine din nou dificilă, cu multe pietre, iar plaja se îngustează din ce în ce mai mult, devine o fâşie. Spre frontieră se montează corturi (foarte puţine) şi se face nudism, dar mult mai puţin ca în nord.

Spaţiul de comerţ din Vama Veche a fost, pentru o vreme, doar strada principală (Ion Creangă), stradă care, faţă de alte staţiuni/localităţi de la mare are particularitatea de a fi orientată perpendicular pe ţărm. Pornind din şosea (drumul european 87, în localitate Str. Mihail Kogălniceanu) şi terminându-se acolo unde începe plaja, strada principală e lipsită astfel de posibilitatea de a se lungi, lucru ce a făcut ca fiecare casă de pe ea să devină un local comercial.  Astăzi s-au adăugat ca spaţii de comerţ şoseaua şi mai ales promenada construită înspre graniţa cu Bulgaria. La început de sezon comerţul se desfăşoară doar pe strada principală, urmând ca în plin sezon promenada să se umple de gherete care comercializează de la peşte prăjit la cărţi. Principalul comerţ este reprezentat de gastronomie: sunt multe şaormării, o gheretă cu şuberek, o patiserie, o covrigărie, o gogoşerie, mai multe restaurante, un „supermarket” şi un magazin. Încă de la început de sezon există spaţii în care se vând prosoape de plajă, pălării de soare şi alte accesorii specifice. La vârf de sezon se adaugă standuri improvizate pe trotoar, cu marfă similară, plus diverse forme de artizanat.

Spaţiul de distracţie este reprezentat, practic, de toată localitatea. De la curtea gazdei – deşi destul de rar – la spaţiul din faţa cortului la plajă şi restaurante şi cluburi. Distracţia principală, aproape unica, o reprezintă mâncarea / băutura / dansul. În 2010 exista şi un spaţiu de expoziţie, o casă de lemn în care fusese instalată o expoziţie foto. Tot la spaţiu de distracţie poate fi considerat şi spaţiul de concerte: cluburi şi baruri, plaja – pentru anumite festivaluri sau spaţii special amenajate (Marina Park – pentru festivalul Stufstock).

[1] „Generic, ea (antropologia urbanului, n.m.) vizează un alt decupaj în social, individualizează alte obiective, plecând, însă, de la categoriile tradiţionale ale etnologiei şi ale antropologiei culturale. Ea conştientizează faptul că obiectul său de studiu este celălalt în contemporaneitatea sa imediată.” (Panea, 2001 : 7)

[2] „Pe de altă parte, mai existau încă (la 1900, n.m.) numeroase sate neatinse de turism, iar pe de altă parte unele care, deşi găzduiau deja vizitatori, nu posedau încă infrastructuri turistice: vilegiaturile. Aici vizitatorul trăgea la o gazdă privată şi se hrănea de multe ori singur. Pensionari şi soţii burgheze cu copiii lor petreceau mai multe luni acolo, în vreme ce taţii veneau în vizită doar câteva zile sau o săptămână. Tocmai lipsa deservirii calculat comerciale, pe lângă preţurile modeste, făceau vilegiatura atât de atractivă în ochii celor care o frecventau. Ea reprezenta un stadiu intermediar mai precar, care, după apariţia primului hotel şi a primei societăţi de transporturi, ducea de cele mai multe ori la „localitatea turistică”. Atunci, vizitatorii obişnuiţi se retrăgeau: căci printr-o idilă – remarca ironic Ludwig Thoma – vilegiaturistul înţelege „un loc unde semenii săi nu există”.”(Spode, Hasso în Frevert, 2002 : 110)

 

Copyright © Liviu Vasile