Skip to content

Modificarea timpului sărbătorii

La o privire istorică, se remarcă o modificare fundamentală a „timpului sărbătorii”, văzut ca ruptură în timpul cotidian. Dacă pentru ţăranul român sărbătoarea era extrem de clar codificată, un anumit moment calendaristic implica obligativitatea unei anume sărbători, la omul modern timpul sărbătorii a luat forma concediului.

La începutul secolului XX ideea de concediu nu exista în mentalul colectiv. Muncitorii din agricultură nu aveau concediu; meseriaşii prea puţin. Înainte de primul război mondial, în Germania  90% din muncitori nu primeau concediu. Deşi în Anglia lucrurile stăteau mai bine, unii muncitori primeau concediu, veniturile mici îi împiedicau pe aceştia să facă turism. A vedea în aceasta o anomalie socială era ceva străin, mişcările sociale din epocă revendicau salarii, drepturi politice, condiţii de muncă mai bune, iar nu concedii.[1] Abia în perioada interbelică ideea de concediu îşi face loc în gândire şi, în scurt timp, concediul marchează viziunea dreptului muncii şi devine o necesitate, de unde până atunci era un lux.

În ziua de astăzi, cel puţin la nivelul societăţii româneşti, „timpul sărbătorii”, ba poate chiar cea mai importantă sărbătoare, a devenit week-end-ul. Această modificare explică afluxul fără precedent de turişti peste week-end în Vama Veche şi, într-o oarecare măsură, apetitul pentru consum al acestora. Sărbătoarea este scurtă, prin urmare trebuie consumată cât mai intens.

[1] „Nici măcar mişcările muncitoreşti nu vedeau aceasta: aici concediul nu se bucura de nici o prioritate, imperioasă era lupta pentru salarii, condiţii de muncă sau drepturi politice. Luxul unei călătorii în concediu se afla înainte de 1914 nu numai în afara orizontului material, dar şi în afara celui mental.” (Spode, Hasso în Frevert, 2002 : 105)

Copyright © Liviu Vasile