Skip to content

Moduri de cazare: la gazdă, la cort

Aurelian Trişcu: „Prima dată, primele dăţi ne-am pus cortul în curtea oamenilor, sub pomi, sau în prelungirea curţii, dincolo de drum, că aveau casa aici şi livada dincolo. Şi atunci te invitau să pui cortul în livadă. […] Aici mai era un avantaj. Învăţaseră, din cauza musafirilor, ca în satele evoluate din România, să aibă curtea curată. Satele cele mai înapoiate lasă curtea din faţă şi pentru găini, şi atunci diferenţa este enormă pentru cineva care vine din afară şi nu este dominat de gospodărie, de economia respectivă. Cu toate că, iată, aici ei câştigau foarte mult din venirea asta, dovadă şi cum erau întreţinute casele, cum se schimbau de la un an la altul. Nu se modernizau, cât se însănătoşeau, adică erau bine întreţinute şi îmbogăţite cu ceea ce învăţaseră de la musafiri că ei caută.”

Liviu Papadima (filolog, 54 ani): „În 2 Mai am stat o vreme la gazdă, nişte ani buni la gazdă după ce s-a născut fetiţa mea, în ’84, pentru că nu puteam să luăm la cort un copil mic. Deci, mă rog, patru – cinci ani am stat la gazdă, am stat tot timpul la aceeaşi gazdă şi era o legătură foarte marcată personal, adică gazdele erau ca un soi de protectori ai noştri. Mergeai tot timpul la aceeaşi gazdă, veneam cu cadouri de fiecare dată pentru gazdă din Bucureşti, uneori cadourile astea erau ulei, făină, zahăr, produse care lipseau. Dar nu avea caracterul unei simple relaţii comerciale. Măcar în aparenţă era un soi de relaţie de prietenie cu gazdele.”

Ioana Popescu: „Tudoriţa avea avantajul unei grădini foarte mari şi avantajul unei prispe adânci, prispă largă a casei. În general oamenii începuseră să-şi închidă prispele, dacă nu le şi desfiinţau. Le desfiinţau umplându-le cu…[tot felul de lucruri], deveneau magazii şi te strecurai prin magazia prispei ca să intri în camera pe care o aveai la gazdă. Tudoriţa îşi păstrase prispa şi asta era ceva minunat, pentru că pe prispa aia ieşeau sau din prispa aia se intra în trei camere în total, deci acolo eram trei familii sau trei grupuri de prieteni, cu mesele puse pe prispă. Şi era ca şi când am fi avut o casă total pentru noi, cu prispă pentru ploaie, eram şi în aer şi în casă. Tudoriţa avea şi animale, erau oi, erau măgari, erau păsări, era o atmosferă foarte mişto.”

Aurelian Trişcu: „În curte, uneori, existau lampioane din astea pe care le au căruţaşii. Adică e lampionul care se agăţa la căruţă, la spate. Şi asta crea un fel de atmosferă. Cum avem noi multe relaţii cu japonezii! Arhitectura de lemn, lampioane, vegetaţie, dalele astea care se duc cum au ei către lac, să păşeşti de pe una pe alta şi să treci peste apă. Adică erau curţi cu specific, ca să zic aşa, cu specific general, al locului, şi cu specificul familiilor respective. Lampioanele astea în curte, agăţate în pom, astea erau destul de hazoase şi necesare.”

Ioana Popescu: „[…]ne-am mutat peste drum, la Nuţi Călin. Care avea şi ea o casă în care avusese inteligenţa să păstreze prispa deschisă, chiar o prispă mult mai rudimentară decât a Tudoriţei, o prispă de pământ bătut şi cu nişte stâlpi de lemn şi cu asta basta, nu avea nici parapet, nici pazie, mă rog, o prispă mai mult tătărească, dacă vrei, lungă de tot, pe care ieşeau şase sau şapte familii. Deci avea şase camere pe prispa respectivă, pe care şi-a păstrat-o deschisă şi unde ne învăţaserăm, cam în aceeaşi perioadă mergeam cam aceiaşi oameni. Deci ştiam că ne întâlnim cu anumite familii la Nuţi în perioada respectivă.”

Liviu Papadima: “Mersul cu cortul l-am învăţat pe munte. Şi plăcerea de a merge cu cortul. Pentru că pe munte mersul cu cortul îţi oferă o marjă de libertate mult mai mare decât mersul din cabană în cabană. Poţi să înnoptezi teoretic oriunde, practic trebuie să găseşti un loc cât de cât acceptabil pentru a-ţi pune cortul. Stai, îţi faci focul şi aşa mai departe. Nu te deranjază nimeni, nu ai surpriza neplăcută a unor cabane ticsite în care lumea vrea să chefuiască când tu eşti mort de oboseală, lucruri de tipul ăsta. Deci de acolo se trage plăcerea pentru cort. Într-un fel ea s-a transferat şi în ce priveşte mersul la mare, pentru că îmi plăcea să merg cu cortul tocmai pentru a-mi pune cortul pe plajă, aproape de mare, ca să aud marea în timpul nopţii, ca să stăm seara în faţa cortului şi să ne uităm la stele (râde), să facem foc şi aşa mai departe.”

Şerban Anghelescu: „Eu nu sunt amator de cort. Sigur că i-am văzut de fiecare dată, am trecut printre ei şi îi cunosc pe mulţi dintre ei, dintre cei care vin cu cortul. Cortul îţi dă o autonomie pe care evident că nu o ai la gazdă şi în acelaşi timp sunt şi constrângeri pe care le ai în cort şi nu le ai când stai în gazdă. Nu ştiu să-ţi spun prea multe, nici nu m-am gândit la diferenţele marcante între cort şi gazdă. Sigur că este şi apropierea de mare cea care contează, se spune că ieşi din cort şi intri imediat în mare. Îţi faci, evident, foarte multe lucruri singur, sau aproape toate ţi le faci singur, spre deosebire de gazdă unde eşti servit. Cei care locuiesc în cort, cu toate că nu stau în vârful muntelui, seamănă mai mult cu un explorator, cu un om care îşi conservă autonomia şi care în principiu ar fi în stare să supravieţuiască şi în condiţii vitrege. Deşi nu e cazul, pentru că la doi paşi în spatele lor este lumea magazinelor, a restaurantelor pe care le pot frecventa oricând. În principiu însă omul îşi aduce cortul şi pentru că e mai ieftin.”

Dan Vuşdea (tehnician, 71 ani): „Sunt mai comod şi nu-mi place nisipul în haine, şi atunci am stat numai la gazde în 2 Mai. În primii ani am stat pe partea mării, în stânga şoselei, după aia am găsit mai greu şi mai crescuseră preţurile şi am stat pe unde am apucat. Adică am stat în sat de la un cap la altul, mai rar în adânc spre ogoare, să zicem, pentru că era mai departe de plajă. Şi era mai puţin… [plăcut]. Aici ăştia erau mai învăţaţi cu turiştii şi ofereau condiţii ceva mai bune. În orice caz, cu gazdele n-am avut probleme, cu una singură care avea o fată de vreo 14 – 15 ani care fura linguriţe. (râde) Atât. Avea un fix, fura linguriţe. Da, numai la gazde am stat în 2 Mai.”

Copyright © Liviu Vasile