Skip to content

O cultură hippie?

Vintilă Mihăilescu: „Aici era o cultură unitară, nu pot să spun că era foarte conştientizată şi foarte militantă, dar era generaţia hippie, hippiotă. Era un gen de cultură hippie, à la roumaine, dar chiar şi târziu aceasta a rămas dominanta. În momentul în care s-a pierdut acest liant deja au început să se destrame şi 2 Mai-ul şi Vama Veche.”

Ioana Popescu: „Iar îmbrăcămintea era cu totul alta, în general erau, şi la fete şi la băieţi, lucruri largi, fluturate, nimic nu contura trupul. Erau fuste lungi şi creţe, gipsy, să spunem, erau aceste cămeşoaie care erau de două feluri, cămeşoaiele ţărăneşti cu „bună dimineaţa, naşule”, reinterpretate, revizitate şi purtate strict la 2 Mai, păstrate de pe un an pe altul. Sau începuseră să apară cămăşile cu iz african, de burnuz, de bubu. Repet, pentru fete părul lăsat pe spate, mai mult sau mai puţin pieptănat, flori în păr, scoici la gât, scoici pe braţe, pe degete, inele din pietre, culegeam pietre şi băieţii prin frecare piatră de piatră reuşeau să o găurească sau să-i dea o anumită formă şi pe urmă montată în sfoară sau în sârmă devenea bijuterie şi erau bijuterii-ofrande. Iar pentru băieţi, în afară de cămeşoaie, multe bărbi, plete, pe vremea aceea nu erau barbă şi tunsoare scurtă la păr, deci şi băieţii erau în mare parte pletoşi, dacă nu oricum cu părul mare. Pălării de soare foarte caraghioase. Fetele umblau cu turbane sau cu broboade legate în anumite feluri, fiecare mai special, iar băieţii aveau pălării de soare, nu erau şepcuţe sau pălăriile alea albe de soare, de vacanţă, ci pălării de soare care de care mai caraghioase. Unele erau pălării negre de fetru reinterpretate şi devenite pălării de plajă, altele erau pălării de soare împodobite: cu nasturi, catarame, scoici, la limita între artă manuală şi haz. De fapt era şi un fel de a face haz de tine însuţi, adică exista şi o notă de umor în felul de a te îmbrăca.”

(Dan Vuşdea îmi aduce o fotografie. În ea sunt doi tineri îmbrăcaţi în cămeşoaie şi cu mărgele la gât. Cel din sânga e el, cel din dreapta, cum urma să aflu, un văr.)

Dan Vuşdea: „Despre ce e vorba? Inventaseră doamnele aceste… să le zicem rochii, pentru a facilita îmbrăcarea şi dezbrăcarea pe plajă. Asta era. Şi poza asta, făcută de băşcălie cu văr-miu, ne-am îmbrăcat aşa şi am ieşit pe şosea că erau să dea autobuzele prin pom. Nu era vorba de hippie. Era vorba de o libertate de mişcare, adică… Dom`le, nu trebuia neapărat să te îmbraci ca să te duci la masă, nu trebuia… îţi puneai nişte una din astea pe tine ca pe plajă să poţi să te îmbraci pe dedesubt, dacă stăteai în 2 Mai. Dacă te duceai în Vama era altceva, că erai mai liber. Câteodată şi bărbaţii mai puneau din astea. Dar oameni foarte serioşi, n-aveau nici o legătură cu atitudinea hippie.”

Ioana Popescu: „Eu susţin că da [, se poate vorbi de o mişcare hippie], eu susţin că în perioada aia, datorită 2 Mai-ului şi a faptului că ne puteam manifesta „ca şi când”, deci într-un fel era o joacă de-a hippie, ne manifestam ca şi când am fi hippie, pentru că reveniţi acasă deveneam bucureşteanul cuminte, familistul, studentul conştiincios, deci lucrurile intrau în cu totul alt făgaş. Dar acolo era o perioadă de ieşire din piele, şi o ieşire din piele cu un anume tip de muzică, un anume tip de comportament, un cu totul alt program de zi-noapte, bioritm. Dormeam mult ziua şi lucrurile se petreceau noaptea, plajă şi baie noaptea, lucrurile se schimbau efectiv la 180 de grade şi felul în care se schimbau, deci tipul de viaţă spre care conducea această schimbare era tipul de viaţă hippie. Şi eu susţin că în 2 Mai cu precădere s-a trăit hippie multă vreme, ca de obicei am târât „hipismul”… dar asta înseamnă altceva… am târât modul de viaţă hippie după noi mult după ce trecuse la el acasă. Din nostalgia acestui sentiment de libertate, nu ştiu, spune-i „libertate înflorită”. Era şi un mod de a înnoda, nu mai era cazul meu în speţă, fiindcă eram deja măritată, aveam deja copii, dar exista un mod de a înnoda relaţii amoroase mai liber decât când erai acasă. Mai ales la cort, fetele migrau dintr-un cort într-altul, din două în două nopţi sau în fiecare noapte. Existau permanent – asta îmi amintesc – permanent mari tragedii amoroase. Nu se putea ca pe plaja de corturi să nu existe cel puţin un cuplu care plângeau, ea plângea, el ameninţa că se sinucide, ea voia să se înece, el se îmbăta. Existau chestii din astea palpitante, dacă vrei, spectaculoase, care se întâmplau în fiecare sezon.”

Aurelian Trişcu: „Cred că şi acolo, la un moment dat, populaţia s-a mărit şi s-a diversificat. La început erau puţine familii, care povesteau acasă ce bine e acolo. Şi atunci mai atrăgeau încă unul, şi încă şapte, şi încă douăzeci. Şi asta a crescut ca în China. Adică douăzeci pe urmă erau optzeci. Sau două sute. Şi cred că acest fenomen hippie… anumite elemente din fenomenul hippie se regăsesc şi în alte categorii, în alte mişcări chiar. […] Repet, adică mă gândesc acum faţă de întrebarea pe care o spuneţi, că mulţi din cei care veneau acolo aveau câte un deget hippie sau câte o ceva anterior hippie-lor care îi anunţau pe hippie. Adică sigur că la mare acolo, în libertatea de acolo era o altă costumaţie, mai liberă. Mergeai, ştiu eu, mai degajat decât la oraş. Sau chiar [mai degajat decât] în alte localităţi, ca pe litoral, dincolo. Oamenii aveau şi o individualitate mai marcată, familiile astea care veneau acolo. Cum spuneam, chiar colegii mei sau oameni de la şcoală sau de la facultate erau personalităţi foarte bine conturate. Unii povestitori, unii cu muzică, unii cu metafizică sau alţii cu probleme de yoga. Adică erau multe şcoli, multe genuri. […] Asta era o trăsătură a hippie-lor. Nu erau o garnizoană, un regiment de oameni care să aibă frapant aceeaşi treabă, aceleaşi gesturi, aceeaşi îmbrăcăminte.”

Paul Drogeanu: „Eu nu cred că a existat o mişcare hippie. Dar a existat o cultură comunitară de tip 2 Mai legată de moda vestimentară şi o expresie a unui anumit tip de sociabilitate a unei… un fel de elitism, de fapt. Adică nu era o societate foarte democratică în afara graniţelor acceptate. Da, era o elită, în care puteai să intri… Era o elită culturală.”

Copyright © Liviu Vasile