Skip to content

Teme principale

Cred că fragmentele de mai sus realizează o imagine destul de completă a vieţii în 2 Mai, aşa cum era ea în perioada de înainte de 1989. Discursul interlocutorilor mei, pe lângă valoarea lui descriptivă generală, conţine câteva teme care îl ordonează: modul de locuire, intelectualul şi relaţia cu autorităţile vremii.

Se remarcă, în ceea ce priveşte modul de locuire, inexistenţa cazării la hotel sau la pensiune. Oamenii se cazau fie la gazdă, fie la cort. Cei mai mulţi pendulează între aceste două forme, din motive ce ţin de confort (Dan Vuşdea: „Sunt mai comod şi nu-mi place nisipul în haine.”), de posibilităţile financiare de moment (Şerban Anghelescu: „În principiu însă omul își aduce cortul și pentru că e mai ieftin.”) sau de faptul că aveau copii mici (Liviu Papadima: „În 2 Mai am stat o vreme la gazdă, nişte ani buni la gazdă după ce s-a născut fetiţa mea, în ’84, pentru că nu puteam să luăm la cort un copil mic.”)

Aceste moduri de cazare au mai multe semnificaţii: în primul rând, reprezintă o formă veche de turism, în care turistul este mai degrabă un explorator şi un om care se bucură de natură, prin comparaţie cu turistul-vizitator, a cărui vacanţă se defineşte în funcţie de obiectivele de vizitat şi de evenimentele de bifat. Vechii turişti ai 2 Mai-ului mergeau în natură (pentru cei care se cazau la corturi) şi într-o altă cultură, cultura rurală (pentru cei care se cazau la gazdă). La nivel uman, ambele forme de cazare, la cort şi la gazdă, duceau la o relaţie de locuire a spaţiului şi la o relaţie de vecinătate cu ceilalţi turişti (vezi şi Capitolul II, subcapitolul 3). Turistului de hotel îi lipsesc aceste caracteristici: el nu este vecin cu cei din camera alăturată şi nu are sentimentul de proprietate al camerei în care stă. Un citat din interviul cu Paul Drogeanu sintetizează această situaţie: „Era neoficial, asta este cel mai important. Nu era o chestie înţepenită, nu era o treabă birocratică.[…] În primul rând asta conta, şi mai puţin echipamentele. Doi, cred că semăna cu un anumit stil de apropriere a locului de vacanţă, mai mult legat de ideea de drumeţie decât de ideea de turism. Trei, practic era ca şi când ar fi fost casa ta de vacanţă. Fiecare dintre noi, la respectiva pensiune, era ca şi când ar fi fost casa ta, pentru o perioadă de timp era casa ta sau, bun, casa unei mătuşe de la ţară. În sensul ăsta seamănă şi cu viaţa la ţară, cu vacanţa la ţară într-un fel. Cu toate avantajele unui sat.” Acest sentiment de locuire era amplificat şi de faptul că se locuia într-o casă făcută pentru locuit, şi nu construită special pentru a fi închiriată; idem, de faptul că îţi găteai propria mâncare sau ţi se gătea de către gazdă, faţă de o masă impersonală la restaurant. Organizarea petrecerilor în propria curte contribuie şi ea la acest sentiment de apartenenţă, de „acasă”. Pentru a-l cita din nou pe Paul Drogeanu: „Da, era ca un fel de locuinţă temporară. Da, nu aveai senzaţia de turist. E limpede că acei oameni nu erau turişti, şi modul cum se agrega în mod spontan [comunitatea] în fiecare an, nu cu acelaşi persoane, dar se reinstaura spiritul locului.” Acest sentiment de proprietate este evident într-o întâmplare pe care mi-a povestit-o Aurelian Trişcu. Mergând la mare cu nişte prieteni, a cerut cuiva să-i facă o vizită. «Vrem să vedem şi camera ta.» «Nu, nu, staţi întâi să o aranjez.» Şi îşi lua un vas, scotea din bagaj, îşi punea o perdea, lua flori de la gazdă, îşi aşeza atmosfera.”

A doua semnificaţie importantă a modului de locuire este delimitarea faţă de sistemul organizat de turism, asimilat regimului. Locuitul la gazdă sau cort este văzut ca opusul turismului sindical, văzut ca uniformizator, faţă de care exista o puternică aversiune. Astfel, Ioana Popescu spune: „Sindicatul era nomina odiosa. Deci dacă îl taxai pe unul de sindicalist era limpede ce vrei să spui despre el. Pe când dincoace, în 2 Mai şi în Vama mai mult, dar în Vama mergeam destul de rar, cu toate că era relativ aproape, în 2 Mai era multă dezordine. Deci chiar dacă era multă lume pe stradă nu simţeai că se duc toţi în aceeaşi direcţie, nu ştiu cum să spun.” Această repulsie faţă de turismul organizat se regăseşte şi la nivelul modurilor de a lua masa. Ioana Popescu: „N-am apucat să îmi fac mult vacanţele la Vama ca să văd într-adevăr cum se comportau aceşti clujeni, care pentru noi, în momentul în care spuneai „clujeni”, era altceva. Era altă lume, exista o graniţă acolo, imperceptibilă dar sensibilă. Ăia mâncau la cantină! Deci clujenii mâncau la cantină. Păi te duci în vacanţă să mănânci la cantină? Cantina pentru noi însemna mâncare la cazan, fiertură fără gust. Şi sunt convinsă că nu era aşa. Şi mâncat la mese lungi, pe bănci, cot în cot cu tot felul de vecini necunoscuţi. Asta presupuneam noi că e mâncatul la cantină. Noi mâncam ori pe plajă – nişte porcării pe care ni le improvizam noi, ori din când în când acei mititei depăşiţi la Musurete ori din când în când mai mâncam la gazdă, dar, cum spuneam, clătite cu muşte. Şi totuşi ni se părea că e cu totul altceva.

O ultimă consecinţă a acestui mod de locuire este felul în care s-a construit comunitatea de turişti 2 Mai / Vama Veche, modul în care s-a operat o selecţie. Pentru că locul în care stăteai peste vară devenea casa ta iar cei din jur deveneau vecini, alegerea acestora era importantă. Astfel, mai multe familii sau cupluri închiriau toate camerele de la o gazdă, pentru a fi siguri că împart aceeaşi curte cu oameni care să le convină. Spaţiul închiriat era reglat de afinităţi elective. Cum numărul de turişti era destul de mic, prin selecţie – Vintilă Mihăilescu: „Când nu făceai faţă măcar te făceai că faci faţă. Aşteptarea era să te descurci la orice, să-ţi placă discuţii de acest gen şi muzică de acest gen. Nu-ţi plăcea acest gen de discuţie sau acest gen de muzică – expulzarea era foarte rapidă. Adică nu prea aveai şanse la 2 Mai – Vama Veche.” – s-a ajuns ca 2 Mai / Vama Veche să fie o comunitate de intelectuali, comunitate în sensul cel mai restrâns, de oameni care se cunosc între ei, măcar din vedere. Acest fapt a dat caracterul elitar al locului, a făcut ca tipologia dominantă din 2 Mai / Vama Veche să fie intelectualul. Acesta a devenit criteriul principal prin care se făcea acceptarea în comunitate – diverşi interlocutori intervievaţi mi-au declarat, de pildă, că vârsta, un criteriu cel mai adesea important pentru aderarea la un grup, nu avea nici un fel de importanţă. Nu s-a ajuns totuşi la o comunitate uniformă, fie şi din cauză că o comunitate de intelectuali este compusă din personalităţi puternice. Petrecerea timpului liber avea forme diverse. Ioana Popescu: „Uite, apropo de culturi şi subculturi, petrecerile ei [ale Ninei Casian] erau altfel. Petrecerile ei erau şi cu lecturi, erau şi cu modalităţi de creaţie colectivă, joaca de-a hai să scriem împreună, un fel de „poşta americană”, dacă vrei, dar mult mai sofisticat. Deci se putea trăi şi mai inteligent decât în libertatea asta bălăbănită în care trăiam noi, ea avea şi altă vârstă şi cumva alt cerc de prieteni.” Cu toată efervescenţa vieţii în 2 Mai care transpare din unele povestiri, se poate vorbi şi despre o viaţă simplă: „Plajă şi înot, somn şi mers – asta-i tot.” (Cassian (2), 2010 : 155) Acest caracter preponderent intelectual al comunităţii din 2 Mai / Vama Veche explică şi numeroasele legende despre personaje ale locului, trăitul vacanţei într-un mod boem şi artistic. Consider că modul în care s-a manifestat această cultură, accentele hippie evidenţiate în unele dintre interviuri, ţine mai degrabă de perioada istorică despre care vorbim decât de esenţa acestei comunităţi. În treacăt fie spus, perceperea Vămii Vechi de la începutul anilor `90 drept un spaţiu al culturii rock (şi apoi metal) se datorează aceleiaşi influenţe istorice.

Dat fiind că vorbim de o clasă socială aparte, intelectualitatea, şi de viaţa ei, fie ea şi în perioada de vacanţă, într-un regim totalitar, era de presupus că un punct important al relatărilor avea să fie relaţia cu regimul şi cu autorităţile. În 2 Mai şi în Vama Veche, fiind sate, nu exista post de Miliţie. Exista un post de grăniceri, din cauza proximităţii frontierei. Dacă Miliţia este practic absentă, grănicerii există în memoria interlocutorilor mei, dar imaginea lor este una mai degrabă caricaturală. Aceştia se remarcă prin mici şicane – control al bulentinului sau al bagajelor – şi prin spaime ridicole, specifice regimului: de exemplu, fuga în străinătate cu bărci pneumatice. Caracterul anecdotic al poveştilor cu grăniceri se explică prin nostalgia faţă de propriul trecut şi printr-un comic al absurdului pe care îl poţi detecta din afara unui regim totalitar. Deşi neplăcerile provocate de grăniceri au fost reale, au fost în acelaşi timp destul de puţin importante, fapt ce a permis transformarea lor în poveşti amuzante. Această tratare cu umor nu este valabilă şi pentru Securitate, autoritatea prin excelenţă a regimului comunist. Securitatea a fost prezentă la 2 Mai / Vama Veche, dar doar cu rolul de a observa, neintervenind în mod explicit în istoria locului. Cum spune Vintilă Mihăilescu, „Ideea că absolut totul era supravegheat e corectă. Că absolut totul era împiedicat nu e corectă.” Sau o altă definiţie, tot în cuvintele lui, 2 Mai / Vama Veche era „un ţarc”, „un fel de piua”, un loc în care joaca era permisă de regim, dar fără să fie cu adevărat un loc nesupravegheat. Consider că această aparentă libertate, simţită ca o libertate reală faţă de condiţiile din restul ţării, este la originea mitului libertăţii din Vama Veche, aşa cum mi-a fost el enunţat de cele mai multe persoane: „Vama Veche înseamnă libertate.”

Copyright © Liviu Vasile