Skip to content

Util şi plăcut

În Omul resentimentului, Max Scheler face o comparaţie[1] între vechea asceză şi asceza modernă, cu ajutorul conceptelor de „util” şi „plăcut”. Astfel, „Tot  ce putem numi aici în mod semnificativ „util” este util doar în calitate de mijloc pentru un lucru plăcut. Plăcutul este valoarea fundamentală, iar utilul valoarea derivată. Sensul oricărei civilizaţii a utilităţii sau al acestei civilizaţii, în măsura în care produce utilul, este savurarea lucrurilor plăcute. De aceea, valoarea definitivă a lucrurilor utile depinde şi de capacitatea de a savura a posesorului lor. Dacă munca necesară acestor lucruri diminuează capacitatea de savurare, ele nu „merită” efortul. Savurarea poate şi trebuie să fie subordonată unor valori superioare: valorilor vitale, valorilor culturii spirituale, „sacrului”; a o subordona utilului este o absurditate, căci aceasta înseamnă să subordonăm unui mijloc chiar scopul.” (Scheler, 2007 : 167 – 168)

Vechea asceză respectă această subordonare a utilului faţă de plăcut; idealul acesteia şi metoda ei erau de a obţine un maximum de savurare a plăcutului printr-un minimum de lucruri plăcute, deci utile. „Capacitatea de a extrage plăcerea maximă chiar şi din lucrurile cele mai simple, accesibile pretutindeni, din natură etc., trebuia sporită – iar această creştere rezulta din imperativele sărăciei voluntare, ale supunerii, castităţii, contemplării lumii şi a lucrurilor divine; se ajungea astfel la aceeaşi intensitate a savurării pe care un deficit de viaţă o poate atinge doar cu ajutorul unui număr mai mare de astfel de lucruri – „mecanismele plăcerii”.” (Scheler, 2007 : 170) Prin comparaţie, „Asceza modernă cultivă însă un ideal care, în sensul lui etic, este exact opusul celui vechi: idealul minimului de savurare cu un maxim de lucruri plăcute şi utile! (Scheler, 2007 : 171)

Această schimbare de paradigmă, această subordonare a plăcutului utilului, este văzută de Scheler ca fiind o caracteristică a societăţii moderne. Dacă ne referim la vechea cultura 2 Mai / Vama Veche, aceasta poate fi privită ca o savurare maximală cu un minimum de mijloace: lipsurile de toate felurile (condiţii minimale de cazare, opţiuni minimale de distracţie, cel mai adesea finanţe deficitare etc.) au fost caracteristice pentru perioadă. Nu este vorba de o asceză propriu-zisă, ci de condiţiile unei asceze impuse de regim.

Diversitatea de opţiuni şi inflaţia de comerţ – inclusiv de natură culturală, în toate sensurile cuvântului „cultură” – prin care se remarcă Vama Veche actuală poate fi privită ca un invers al acelei perioade. Acest fapt este valorizat negativ de Scheler (cu referire la cultura din Berlin), idee cu care nu sunt întru totul de acord, dar care merită luată în considerare: „Abundenţa stimulilor plăcerii distruge aici pur şi simplu funcţia de a savura şi cultivarea ei, iar cu cât lumea din jur devine mai multicoloră, mai amuzantă, mai zgomotoasă, mai excitantă, cu atât pare în general mai lipsită de bucurie în rândul oamenilor.” (Scheler, 2007 : 171) Obiecţia mea este că nu se precizează pentru cine lumea devine mai lipsită de bucurie, referenţialul nu este clar definit. Cred că există deja o generaţie pentru care această lume multicoloră este singurul mod de distracţie cunoscut.

[1] vezi Scheler, 2007 : 167 – 171

Copyright © Liviu Vasile