Skip to content

Vamaioţi de ieri şi de azi

În privinţa identităţii există două mari teorii: cea esenţialistă şi cea constructivistă. Pentru esenţialişti, o comunitate are o esenţă care îi asigură permanenţa în timp, un set de proprietăţi care nu se schimbă. Această esenţă este comună tuturor membrilor comunităţii şi o individualizează, o diferenţiază de alte comunităţi. Esenţa este una dată, a priori. Pentru constructivişti această esenţă este una dobândită şi modificabilă, ea se construieşte.

Simplificând lucurile, putem spune că vechii doimaioţi / vamaioţi aveau o esenţă comună, care le definea comunitatea. Formarea acestei comunităţi a fost posibilă pentru că turiştii din 2 Mai / Vama Veche erau puţini; comunitatea s-a format în mod natural, a crescut în mod organic, prin acceptarea de noi membri care corespundeau celor deja prezenţi şi prin respingerea celor care nu corespundeau. Identitatea noului vamaiot s-a construit pe baza acestei esenţe pre-existente. Noul vamaiot – în termeni de tip-ideal – este cel care valorizează această esenţă şi se revendică de la istoria locului, asta neimplicând neapărat că o cunoaşte. Există deci o continuitate, o legătură peste timp?

Vechea cultură 2 Mai / Vama Veche s-a definit ca una intelectual-boemă şi artistică. Prezenţa a cel puţin trei librării şi a unui târg de carte în Vama Veche de anul trecut certifică existenţa unui apetit pentru cuvântul scris şi la vamaiotul de azi; în plus, artiştii stradali şi diversele forme de hand-made nu sunt altceva decât forme de artă contemporană. În acest sens, se poate vorbi de o continuitate.

Vamaiotul actual mai are ca legătură cu vechiul vamaiot şi o anumită formă de escapism cultural. Refugiul în subcultură, pe lângă o marcă a adolescenţei, este şi o alternativă la modelele culturale dominante. Se poate face astfel o paralelă, păstrând proporţiile, între „rezistenţa prin cultură” din perioada comunistă şi „refugiul în subcultură” de astăzi. Ambele reprezintă o formă de extragere din establishment, un anume soi de teribilism, de infantilizare. În ambele există o pregnantă componentă ludică, un joc de-a diferenţa, de-a „altă societate”. Vechii vamaioţi veneau la mare pentru a trăi iluzia libertăţii, a unui spaţiu fără reguli. Acelaşi lucru îl caută şi vamaioţii de astăzi; nu este vorba de un spaţiu de protest, de o anti-cultură, ci de căutarea unui spaţiu în afara sistemului. Se explică astfel mitul libertăţii Vămii, frază-fetiş care apare în discursul oricărui vamaiot: mitul libertăţii are nu doar forţa identitară a identificării cu un trecut, ci şi valoare de deziderat.

Dacă ceva a dispărut cu adevărat, acesta este turismul în Vamă ca formă de explorare, de evadare în sălbăticia naturii. Acest lucru nu mai este posibil, spaţiul s-a schimbat fundamental. Dacă vechii vamaioţi mergeau în natură sau într-o cultură diferită, ţărănească, spaţiul actual al Vămii Vechi este unul urban. Se poate specula că forma aventuroasă a vechiului tip de turism a fost înlocuită de aventura adolescentului care încearcă să supravieţuiască în Vamă fără bani; sunt totuşi lucruri foarte diferite.

Cea mai drastică modificare în rândul vamaioţilor este numărul lor. Dacă cei care veneau în trecut în 2 Mai / Vama Veche erau puţini, numărul celor care vin astăzi – căutând practic acelaşi lucru – este extrem de mare. Această diferenţă cantitativă duce la apariţia de diferenţe semnificative în rândul vamaioţilor; aspectul de cultură unitară al 2 Mai / Vama Veche nu mai este posibil în condiţii de inflaţie numerică. Acest lucru are două consecinţe importante: Vama Veche este percepută ca murdară simbolic[1]  de către vamaioţii mai vechi[2], prin continua răsturnare a unei ordini pe care ei au cunoscut-o şi au asimilat-o; în plus, este percepută ca murdară fizic, lucru cât se poate de adevărat în condiţiile unei infrastructuri incapabile să gestioneze un turism de masă. Acest tip de mizerie poate fi depăşit prin limitarea numărului de turişti şi prin dezvoltarea infrastructurii. „Murdăria simbolică” poate fi depăşită printr-o educare a culturii diversităţii. Ambele lucruri au fost încercate – cu mai mult sau mai puţin succes – de campania Salvaţi Vama Veche.

Mitul libertăţii Vămii şi-a îndeplinit scopul: există o idee despre ce ar trebui să fie Vama Veche. Cealaltă componentă a mitului, „Vama nu mai e ce a fost”, are şi ea un rol important, este mai mult decât un truism. Ea reprezintă continua investire cu sens a unui trecut în faţa nemulţumirii faţă de prezent, nemulţumire care este unul din principalele motive pentru care vamaiotul vine în Vamă. Dacă trecutul a fost perfect, înseamnă că o lume perfectă a existat. E necesar ca Vama să nu mai fie ce a fost, asta înseamnă că nu „aici” şi „acum” e lumea perfectă. Nemulţumirea devine astfel mai uşor de gestionat, lăsând loc de construcţie pentru viitor.

[1] „Aşa cum o înţelegem, murdăria este esenţialmente dezordine. Nu există aşa ceva precum murdăria absolută: ea există în ochii spectatorului. Dacă ne ferim de murdărie nu este din cauza unei frici laşe şi cu atât mai puţin a unei terori sfinte. Şi nici ideile noastre despre boală nu dau seamă de toată gama comportamentelor noastre de curăţenie şi evitare a murdăriei. Murdăria este o ofensă adusă ordinii. A o elimina nu este o mişcare negativă, ci un efort pozitiv de a organiza lumea înconjurătoare.” [Douglas, Mary, Purity and danger: an analysis of concepts of pollution and taboo, Routledge, Londra] ( Mihăilescu, 2007 : 29)

[2] Vechi desemnează aici o experienţă anterioară semnificativă pentru persoană, nu o distanţă în timp: vamaiot vechi e cel care a mai fost în Vama Veche şi consideră că a înţeles-o şi şi-a însuşit-o.

Copyright © Liviu Vasile