Skip to content

Vamaiotul

Un caz recent de identitate electivă este cel al vamaiotului. O definiţie provizorie a vamaiotului poate fi: „turistul care merge în Vama Veche”. Din  motive ce vor fi detaliate ulterior această definiţie nu mulţumeşte, dar poate folosi ca punct de plecare. Termenul de vamaiot este recent atât din necesitate istorică – localitatea Vama Veche există de prin 1811 (Tîrcă, 2005 : 10) iar turism aici se face de prin 1930 (Tîrcă, 2005 : 12) – cât şi prin uz. Într-un articol[1] din 2006 din Dilema Veche, Lucian Mândruţă foloseşte termenul de „vamist”, semn că forma „vamaiot” este încă tânără şi instabilă.

Important de remarcat la „vamaiot” este că, deşi este un termen construit în jurul unei localităţi – Vama Veche –, nu desemnează localnicii şi apartenenţa la comunitatea locală. Vamaiotă este doar populaţia sezonieră care, prin această denominare, creează o relaţie puternică cu locul. Este de remarcat de asemenea că alte localităţi şi staţiuni sezoniere nu au creat denumiri similare: nu există venusieni, saturnişti, olimpişti ş.a. Acest lucru ne face să credem că putem gândi un tip-ideal (vamaiotul) legat de un fenomen (Vama Veche) pe care poate să îl explice. Fososesc termenul de „tip-ideal” în sensul dat de Max Weber, de construcţie ideatică, abstractă, care subliniază anumite caracteristici ale unui lucru real, fără a corespunde tuturor caracteristicilor pentru toate instanţele acelui lucru. Cu alte cuvinte, voi încerca să construiesc un portret al vamaiotului în liniile sale esenţiale (tipul ideal), cu care să explic fenomenul Vama Veche. Având în vedere că termenul de vamaiot se referă doar la populaţia alogenă, în această lucrare am ales să ignor localnicii, aceştia rămânând să fie luaţi totuşi în considerare cu ocazia unei alte lucrări, în continuarea celei de faţă.

[1] Mândruţă, Lucian, Bulgaria, ultima frontieră în Dilema Veche, nr. 129, 13 iulie 2006

Copyright © Liviu Vasile